Bretania este plină de rămăşiţe ale Evului Mediu, dar şi de ciudatele monumente megalitice. Interiorul regiunii este caracteristic lumii rurale şi peisajelor sălbatice. O experienţă turistică în acest colţ al Franţei nu poate sfârşi fără o întâlnire cu menhirele de la Carnac, fortăreaţa Saint Malo, coasta de smarald, muntele Saint Michel sau cetatea de la Quimper.

Una din multele autostrăzi care se desprind din Paris se îndreaptă spre vest şi ajunge în aşa numitul Penn ar Bed, „capătul pământului”. Călătorul ajuns aici este martorul unei Franţe puţin altfel – aude un grai diferit şi o muzică aparte, se întâlneşte cu oameni mai liniştiţi şi cu vorba domoală, vede o costumaţie originală şi chiar este invitat să descopere o gastronomie ca nicăieri în alt loc. Nu e nimic anormal, căci ne aflăm în Bretania, regiunea locuită odinioară de triburile celtice. Influenţa acestora se vede pregnant în obiceiurile bretonilor, în cântece şi dansuri, în respectul faţă de natură şi, nu în ultimul rând, în limba vorbită, mai apropiată de galeză şi cornish decât de franceză, pentru că este rezultatul amestecului dintre celţi şi romani. Bretania este un teritoriu eminamente agrar, iar principala atracţie o reprezintă coastele, pământul de la mare sau Armor în limba celtică. Țărmul este plin de golfuri, intrânduri ce par dubioase, faleze înalte şi diverse stânci erodate în forme extraordinare. Bretania l-a inspirat din plin pe Gaugain şi artistul chiar a ţinut să afirme ataşamentul faţă de acest tărâm: „Are ceva sălbătic şi primitiv. Când saboţii mei de lemn îi lovesc granitul, îi aud sunetul puternic, dar amorţit şi înăbuşit pe care îl caut în picturile mele”. Spectacolul Bretaniei nu ţine doar de natură, ci şi de creaţia omului. Timpul a lăsat moştenire ciudăţenii preistorice, oraşe şi sate medievale sau construcţii renascentiste.

Tradiţie la tot pasul
Chiar dacă pare un teritoriu uşor de abordat, Bretania se lasă mai greu dezvăluită şi pentru asta călătorul trebuie să aloce cel puţin două săptămâni. Startul poate fi luat dincolo de graniţele regiunii, la Muntele St. Michel, aflat în vecina Normandia, un loc celebru. Este un vârf de stâncă peste care tronează o abaţie veche de peste o mie de ani, iar imaginea sa este prezentă în toate ghidurile turistice ale Franţei.

Primele experienţe în Bretania sunt legate de omniprezentul însemn Produit en Bretagne dovadă că mândria localnicilor este extrem de bine înfăţişată. „Am petrecut trei săptămâni în Bretania şi pot să spun că aş reveni ori de câte ori voi avea ocazia. Totul este frumos aici: griul predominant al caselor contrastează puternic cu tâmplăria colorată a ferestrelor şi obloanelor, precum şi cu tufele de hortensii, de toate culorile.
Mergând pe drumurile de ţară ai să vezi adesea culturi de anghinare, plantă care se foloseşte în medicină şi în mâncărurile tradiţionale. Sunt impresionante tradiţiile acelor oameni. Există un fel de serbări nu-mite pardons, mai exact procesiuni, unde lumea se îmbracă în straie tradiţionale, face jurăminte şi cere iertarea păcatelor în faţa sfinţilor locali. Bucătăria este fastuoasă, pentru că apropierea mării oferă gurmanzilor tot felul de delicii cu peşti sau fructe de mare, iar la loc de cinste stau supele de scoici sau scoicile în vin alb”, declară avocatul Andrei Şerban.

Natură sălbatică şi multă linişte
După plecarea din St. Michel, călătorul nimereşte la St. Malo, o fortăreaţă aflată la foarte mică distanţă. Aceasta este situată pe un promontoriu, înconjurată de ziduri  încă bine păstrate, iar citadela este dominată de catedrala St. Vincent. Pe vremuri, St. Malo era locul de retragere al piraţilor de tot felul, iar legendele cu aceştia abundă şi azi, la loc de cinste fiind un anume Surcouf. „Aici, la St. Malo, găseşti liniştea absolută. Te plimbi agale printre străduţele înguste şi casele care dau impresia de austeritate. Singurele zvâcniri pline de viaţă par să fie în jurul cafenelelor. Peste râu însă (estuarul Rance, n.r.) se află Dinard, o localitate plină de zgomot, o staţiune de mare în adevăratul sens al cuvântului”, mai spune Andrei Şerban.

La vest de St. Malo se întinde aşa zisa
Coastă de Smaralda Bretaniei, o zonă stâncoasă, plină de forme naturale spectaculoa se, cu multe golfuri, estuare, plaje întinse şi sate pescăreşti. În largul mării se zăresc nişte podeţe, numite catalige, peste care se află câte o cabină. Peste aceste cabine localnicii şi-au montat prăjini imense în care se prinde plasa de pescuit. Mergând şi mai spre vest, de-a lungul coastei, natura devine mai sălbatică, în sensul că verdele predominant este dominat acum de rozaliul stâncilor, rezultat al vânturilor şi furtunilor tot mai prezente. La capătul peninsulei Bretagne se află Parcul Regional Armorique, o zonă crudă, specifică regiunilor muntoase, cu vegetaţie pitică, pâraie şi stânci îmbrăcate în muşchi şi licheni. La marginea parcului, pe malul unui golf, se găseşte Brest, cel mai vestic oraş important al Franţei şi al doilea port al ţării.

Semne ale istoriei
Prezenţa omului este elocventă în Bretania încă din neolitic, iar cele mai clare dovezi  sunt ciudatele forme megalitice întâlnite mai peste tot. „Pe întreg întinsul Bretaniei o să vedem pietre de hotar, menhire, dolmene, pietre de mormânt, toate provenind de la o populaţie neolitică mai puţin înţeleasă şi cunoscută. Cele mai celebre urme sunt la Carnac, unde se pot vedea hectare întregi de mii de menhire (pietre în picioare, n.r.). Oamenii de ştiinţă cred că toate acestea reprezintă un fel de observator astronomic vast”, ne spune Andrei Lopătaru, ghid turistic.

O întâlnire spectaculoasă cu istoria, dar una mult mai recentă, are loc în oraşul Quimper, aflat spectaculoaundeva în sud-vestul Bretaniei. O legendă susţine că un rege, Gradlon, a întemeiat aici o cetate după ce vechea sa construcţie, Ys, s-a prăbuşit în golful Douarnenez. Ca să nu retraiască o altă dramă, regele a plasat noua cetate la confluenţa, kemper, a două râuri. Ce se vede azi este un oraş plin de clădiri vechi, cu străzi cu pavaj original, o catedrală gotică din secolul al XIII-lea şi o industrie de faianţă bine dezvoltată.

Un loc unic în Bretania se află în  regiunea Finistère, acolo unde se păstrează mai multe ansambluri religioase enorme, care cuprind biserici, calvarii, osuare, morminte şi chiar arcuri de triumf, în ciuda faptului că ne aflăm în plină zonă rurală. Aceste construcţii sunt creaţiile unor rivalităţi interparohiale din secolele XV-XVI. „Mi se pare foarte sumbru, dar extrem de spectaculos. Aici vezi un calvariu sculptat, mai încolo zăreşti un arc de triumf care reprezintă intrarea în paradis. Se spune că sculpturile în piatră înfăţişează legende bretone şi personaje care au reprezentat ceva pentru locul respectiv”, spune avocatul Şerban.
O escapadă pe tărâmul bretonilor nu este deloc anevoioasă, iar cea mai bună modalitate de a trăi tot spiritul celtic şi a savura gastronomia locului o reprezintă închirierea unei maşini din Paris, oraş situat la nici 300 km de Rennes, capitala regiunii.