Când vedem scheletele din dulapurile băncilor? Avocatul Gheorghe Piperea, cel care a lansat în România postdecembristă „moda” proceselor colective şi care a câştigat câteva războaie mari împotriva unor bănci, spune că este inevitabil să înceapă executarile silite. Vizaţi ar fi circa 100.000 de români, care ar putea să-şi piardă casele, deşi nici măcar nu au garantat vreun credit cu casa. Singura scăpare - legea falimentului personal, o lege fantomă, despre care vorbeşte tot mai multă lume, dar care nu există. Există însă şi o veste bună: cei mai mulţi dintre românii care au un credit la bancă pot beneficia de o micşorare a ratei lunare.


Care este stadiul proceselor colective pe care le asistaţi?
Sunt în momentul de faţă zece procese colective care implică peste 2.300 de persoane. Din aceste zece procese, cinci au fost câştigate. Pot spune aşa: trei dintre ele au fost câştigate în totalitate, două contra Volksbank şi unul contra Raiffeisen, iar celelalte două au fost câştigate parţial. În acest moment am un scor de cinci la zero în meciul cu băncile. În următoarele luni vor intra la fond şi celelalte cinci procese şi, după toate probabilităţile, voi câştiga şi aceste procese, pentru că s-a creat o anumită cutumă a instanţelor - în principal este vorba despre Tribunalul Bucureşti - şi este clar că, aşa cum s-au pronunţat până acum hotărârile, se vor pronunţa şi la celelalte cinci acţiuni. Mai mult decât atât, am observat în martie-aprilie că sunt mai mult de 2.000 de procese în ţară câştigate aproape toate şi am avut surpriza să observ că, deşi este vorba despre instanţe diferite, de la toate tribunalele din ţară, există un punct comun al motivării, care se repetă de fiecare dată. Acesta este totodată şi motivaţia din acţiunile mele. Pentru că anul trecut ce am făcut: am luat motivaţia din acţiunile mele şi am pus-o pe site, pro bono. Astfel, timp de mai bine de nouă luni nu am avut nici un semnal că se întâmplă ceva cu aceste argumente pe care le-am făcut publice, însă după acest timp am observat că totul era preluat de avocaţii din ţară sau, pur şi simplu, oamenii şi-au făcut ei înşişi acţiunile în instanţă şi astfel au câştigat. Mai mult, argumentaţia mea a fost preluată de judecători pentru motivarea deciziilor.

Băncile se recunosc învinse?
De fapt, mulţi angajaţi din bănci – pentru că cei mai mulţi dintre ei sunt rezonabili, îi cunosc foarte bine, lucrez cu ei - au înţeles exact că aceste procese au fost foarte bune, deşi la prima vedere a fost un mare scandal. Oamenii din bănci îşi dau seama că a fost ceva în neregulă, că pentru a se recâştiga încrederea în bănci care în acest moment este zero, chiar negativă, trebuie să se pornească de undeva şi că de-acum înainte vor şti ce să nu pună în contractele de credit. Băncile vor şti că este infinit mai bun un consumator mai informat decât un consumator fraierit, pe care îl păcăleşti cu nişte reclame mincinoase, pentru că, iată, treaba asta se întoarce împotriva lor. Nu este deloc de neglijat faptul că la ora actuală avem bănci care au credite neperformante de peste 25%. Există cel puţin o bancă în sistem, care nu este o bancă comercială, nu este o bancă propriu-zisă, ci este un „investment banking”, pentru că raportul dintre depozitele pe care le are şi finanţările externe este de unu la 2.000. Este ceva absolut aberant. Băncile şi-au dat seama că în domeniul acesta, al creditelor de retail, care sunt pe termen lung, este bine să ai un contractant informat, e bine să-l respecţi, e bine să fii foarte atent cu el, în aşa fel încât să nu mai ajungi în viitor la astfel de procese, pentru că procesele acestea nu doar au arătat ce s-a întâmplat în perioada respectivă, nu doar au costat o groază de bani pe avocaţi - că băncile şi-au luat avocaţi - au arătat un lucru mult mai grav, au arătat evaporarea încrederii în bănci.
Eu am spus de nenumărate ori că singurul lucru care contează la o bancă este încrederea. Dacă nu există încredere, nu există bancă. Băncile nu sunt nici vânzători de bani, nici producători de cârnaţi, băncile nu sunt nimic altceva decât vânzători de încredere.

Rate mai mici
În procesele pe care le-aţi câştigat deja, mai sunt căi de atac?

O, bineînţeles. Dar trebuie să ştiţi, de exemplu, că avem un prim dosar câştigat cu Volksbank în care s-a redus cuantumul lunar de plată cu 35% pentru că s-a eliminat comisionul de risc. Iar asta înseamnă ceva absolut uriaş. Gândiţi-vă că, în loc să plăteşti o mie de franci elveţieni lunar, plăteşti 700, sau chiar 600, în unele cazuri. Mai mult decât atât, banca a început să plătească banii înapoi, cei luaţi cu titlul de comision de risc în perioada anterioară. Sigur, se poate întâmpla să pună aceşti bani într-un cont şi ulterior să-i folosească pentru plata ratelor la credit. Important este că nu se pierd aceşti bani. La un credit ipotecar sumele se ridică la 10-15.000 de euro, bani care se întorc la client într-o formă sau alta.

Câţi români ar putea beneficia de recalcularea ratelor la credite?
Vorbim despre extrem de multe persoane, 4,3 milioane de români, cărora nu le-ar fi chiar rău să le scadă rata lunară cu circa 35%. Sunt peste opt milioane şi jumătate de contracte. Acuma rămâne de văzut ce se va întâmpla în Parlament. Pot exista iniţiative legislative ale parlamentari lor, dar până nu intervine Guvernul să-şi pună această problemă pe ordinea de zi, nu se va întâmpla nimic în Parlament. Nu vreau să par pesimist, dar trebuie să fim realişti şi să observăm că mai devreme de februarie 2013 nu se poate întâmpla nimic, în primul rând din cauza alegerilor.

Cum abuzează băncile de clienţi? Un caz concret aveţi?
Vă dau un exemplu din cei 2.300 de oameni care îmi sunt clienţi. Vorbim despre un jucător de fotbal profesionist, cu un contract care nu e de muncă, făcut cu preşedintele clubului de fotbal, un contract făcut cum a fost făcut. Pentru bancă, însă, a contat că pe acel contract de jucător de fotbal profesionist era trecută o sumă de 5.000 de euro ca venit lunar. Testul de stres pe care l-a făcut a fost că are 5.000 de euro pe lună până la 34-35 de ani, că atât timp poate juca fotbal. După aia, vedem noi. Dincolo de acest test de stres însă, din calcule a reieşit că timp de 20 de ani, pentru un credit de 100.000 de euro, fotbalistul trebuie să plătească 900 de euro pe lună. Omul a întrebat înainte să semneze: Cât voi plăti lunar? Care este rata? Răspunsul a fost ferm: 900 de euro, mai ales că se cunoştea personal cu funcţionarul bancar care s-a ocupat de documentaţie. OK. Plăteşte omul cinci-şase luni 900 de euro, cât este „luna de miere” dintre bancă şi împrumutat, şi după şase luni observă că pe graficul de rambursare începe să apară pe o coloană nu ştiu ce comision de administrare. Şi, în loc să plătească 900 de euro, avea de plată 1.300 de euro. Vă dau cifre exacte, caz real. Fotbalistul s-a alăturat unui grup care a dat banca în judecată. Interogatoriu luat de instanţă:
- Tu ce ştiai că plăteşti?
- Eu ştiam că plătesc 900 de euro.
- Da, dar ştiai ce plăteşti acolo, care e dobânda, care sunt comisioanele?
- Nu, de unde să ştiu, eu ştiam că plătesc o rată de 900 de euro, după şase luni banca mi-a cerut 1.300 de euro, am întrebat ce s-a întâmplat, iar banca mi-a explicat că e dobândă sau comision, dar eu nu am înţeles nimic, pentru că parcă vorbea în chineză.

Asta este problema care s-a întâmplat, banca a profitat de faptul că cei mai mulţi dintre clienţi nu au pregătire financiară de un nivel ridicat şi a încercat, a reuşit chiar, să-i păcălească. În cazul de faţă, cei 400 de euro pe care fotbalistul i-a plătit în plus pe lângă cei 900 sunt costurile în plus.

Falimentul personal
De ce credeţi că este nevoie de o lege a falimentului personal?

De când lumea, în dreptul privat român există un principiu: dacă ai o datorie, trebuie să o plăteşti, şi garantezi această plată cu toate bunurile tale prezente şi viitoare. Chiar dacă, spre exemplu, datoria respectivă este garantată cu un bun, să spunem o ipotecă, dacă acel bun se vinde şi nu se acoperă întreaga datorie, pentru restul de datorie creditorul te poate urmări în continuare, ad infini-tum (la infinit - n.r.). Acest principiu este valabil şi în alte ţări şi este valabil şi pentru comercianţi, sau persoane juridice, numai că, dacă o corporaţie ajunge să nu-şi mai poată plăti datoriile se pune sub protecţia tribunalului. Fiind sub această protecţie, corporaţia nu mai este atacată cu executări silite de către bănci, nu i se mai opreşte lumina, gazul şi aşa mai departe, contractele se continuă chiar dacă nu sunt plătite la timp, nu mai cresc datoriile cu penalităţi, şi există posibilitatea printr-un plan de reorganizare care se impune creditorilor, chiar contra voinţei lor, să se taie din acest creanţe, uneori şi 100%. Dacă nu există posibilitatea unei reorganizări, urmează falimentul, adică se lichidează bunurile care există, se plăteşte ceea ce rezultă din vânzarea acestor bunuri, iar dacă falimentul este scuzabil, adică nu au fost infracţiuni, nu e nimeni vinovat, societatea dispare, se radiază şi nimeni nu mai are nimic de recuperat. Se şterge datoria. Asta se întâmplă la corporaţii, asta se întâmplă persoanelor juridice. Nu se poate asta însă în cazul persoanelor particulare. De ce? Pentru că nu avem o lege. De ce nu avem o lege? S-au opus băncile. De ce s-au opus? Românul este cam hoţ, e de regulă escroc. Dacă îi dăm posibilitatea aceasta de ştergere a datoriei, imediat toţi cei care sunt în această situaţie se vor duce la instanţă şi vor obţine descărcarea de datorii. E o mare prostie, pentru că nu este deloc plăcut să-ţi pui ştampila de insolvent pe frunte, sau de falit.

Legea falimentului personal este o lege exotică sau este aplicată pe scară largă?
Peste tot în Uniunea Europeană, plus în Statele Unite ale Americii, plus în Canada, plus în Australia sau Brazilia, în momentul în care nu mai poţi să-ţi plăteşti datoriile, chiar dacă eşti persoană fizică, mergi la instanţă şi te pui sub protecţia insolvenţei. Adică dacă am o şansă să mă restructurez, să-mi revin, se taie nişte datorii, se urmează un plan. Asta dacă este un faliment scuzabil, dacă nu este o fraudă. În acest caz funcţionează aşa-numita descărcare de datorii. Este adevărat că eşti ţinut la distanţă de bănci timp de cinci ani sau şapte ani, dar după aceea poţi să devii om normal, nu mai ai nici o datorie. În felul acesta se poate ajunge la un final. Pentru că în cazul României, în cazul ţărilor acestora, care nu au faliment personal - în Uniunea Europeană vorbim numai despre România şi Bulgaria -, aplicând prin absurd principiul răspunderii ad infinitum, poţi să te gândeşti că un debitor şi familia sa, descendenţii săi, pot să fie urmăriţi peste tot.

Fără legea falimentului personal ce posibilităţi de reglaj sunt între bănci şi restanţieri?
O rezolvare, dar care ar avea consecinţe sociale oribile, ar fi externalizarea acestor credite către firme specializate în recuperarea datoriilor. E o adevărată modă la ora actuală să ai o firmă de „debt collection”, pentru că se cumpără credite cu probleme cu 5%, iar pentru a obţine chiar şi 50% din debit poţi să-ţi permiţi să cheltuieşti oricât. Poţi să dai un milion de telefoane zilnic, să aduci debitorul într-o asemenea stare de deranj psihic încât să spună „Ia casa, ia banii, numai lasă-mă în pace”. În Ungaria, de exemplu, este un adevărat fenomen care însă a fost reglementat printr-o lege. La noi însă, nici asta nu se vrea a fi reglementat.

Coadă pentru colacul de salvare
Câţi oameni credeţi că vor apela la legea falimentului personal, în ipoteza în care va fi vreodată promulgată?

Cei peste 700.000 de restanţieri sunt clienţii acestei legi, pentru ei ar trebui să fie făcută. Însă, bineînţeles că nu toţi vor merge la instanţă să ceară falimentul personal, în parte pentru că nu toţi sunt chiar în situaţia de faliment, dar şi pentru că în parte vor încerca să-şi plătească datoriile. Sunt oameni care s-au împrumutat fără garanţii şi singurul lor activ de valoare este casa. Evident că firmele de „debt collection” vor merge până acolo încât să-i scoată pe oameni din casele lor. Şi va apărea o problemă socială foarte delicată.

Când credeţi că se va întâmpla asta?
Am mai făcut o estimare şi nu a fost corectă. Mă aşteptam să se întâmple treaba asta începând cu februarie 2010. Au fost zeci de mii de executări silite, cu foarte multe evacuări, însă nu au fost atât de multe cât mă aşteptam. Asta pentru că executările nu au fost trimise la firmele specializate, ci către subsidiarele băncilor, pentru a încerca să recupereze 25-30% din credit şi nu 5% cât ar fi primit de la firmele de „debt collection”. Abia acum încep să iasă cu adevărat scheletele din dulapurile băncilor, practic acum ajung creditele la firmele de „debt collection”. Şi acestea nu mai au nici un motiv în momentul de faţă să stea pe loc, pentru că aceasta este afacerea lor, să colecteze creanţe. Şi colectarea creanţelor va merge până acolo încât va arunca omul în stradă. Sper din toată inima să mă înşel şi de această dată şi să nu văd 100.000 de familii evacuate.  Dar nu există altă soluţie. Doar să se emită legea falimentului personal. Din acest motiv este atât de importantă această lege.