Foarte curand, pe marile ecrane va iesi Hobbit, a lui Peter Jackson, ceea ce inseamna ca, impreuna cu iei va renaste nemilosul si fiorosul dragon Smaug de Aur. Uriasa fiinta care traieste sub pamant, care minte de stinge, are gheare ascutite ca lama si o piele tare ca fierul, este prezentata in cartea lui J.R.R. Tolkien drept un asasin cu sange rece. Dar de unde cum s-a nascut imaginea acestei creaturi fantastice cu o sumedenie de trasaturi ciudate si salbatice?


Din punct de vedere istoric, majoritatea acestor monstruozitati au aparut nu ca rezultat al imaginatiei si fanteziei, ci sub influenta unor fenomente ale naturii de neinteles, cu un impact puternic asupra stramosilor nostri. Balenele care pluteau la suprafata marilor erau prezentate drept creaturi fioroase. Scheletele oamenilor preistorici erau considerate victime ale Medusei, iar zgomotul cutremurelor drept voci ale fiintelor subpamantene.

Dar Smaug? In calitate de stramos ar putea fi luat dinozaurul. Oamenii gaseau crainiile tirannozaurilor, priveau inspaimantati la acea adunatura masiva de oase si credeau ca asemenea fiare inca mai traiesc undeva prin apropiere. O ipoteza aparent logica, dar lucrurile sunt, se pare, mai complicate, scrie Wall Street Journal.

Miturile despre dragoni au „trait” cu bine in vechile civilizatii de pe teritoriul regiunii mediteraneen, unde nu au fost niciodata descoperite resturi de dinozauri. Asirienii antici au avut propriul dragon – Tiamat – un feroce sarpe gigant cu coarne. Grecii au inventat o reptila uriasa, care pazea Lana de aur. Un monstru care era ceva intre o vipera si un sarpe enorm, capabil sa inghita oameni dintr-o inghititura, dar care nu scotea foc.

Smaug din cartea lui Tolkin traieste sub Muntele singuratic si scoate flacari. Unii serpi traiesc, cu adevarat, sub pamant, dar nu arunca nimic care sa fie comparat cu foc. Totusi, oricat de stranie pare aceasta calitate, are o exlicatie, legata de fenomenele naturii.

Printre dragonii de poveste, care-si duceau existenta sub pamant, scrie mai departe Wall Street Journal, trebuie mentionata cel din scrierile lui Geoffey of Monmouth. Este vorba de o legenda despre regele Vortigern, care, disperat ca nu reuseste sa construiasca o mandra cetate, pentru ca peretii se naruiau, cere sfatul inteleptilor. Acestia ii spun ca salvarea rezida in sacrificarea unui copil, nascut nu din alianta dintre o femeie si un barbat. Plecati in cautarea pustiului, inteleptii gasesc un baiat despre care toata lumea afirma ca este fara de parinti.

Adus la palat si afland ca urma sa fie ucis, copilul ii spune regelui ca, de fapt, nu el este vinovat de toate nenorocirile care au cazut pe capul lui, ci dragonii care, atunci cand se bat in vagauna lor subterana, pamantul se cutremura, iar cetatea lui Vortigern se sfarama precum un castel de nisip. Pusi sa sape dupa fiintele supranaturale, slugile regelui au vazut cum „ceva” improasca foc.

Fireste, nu au existat vreodata dragoni in Wales, dar in subsolul acelor locuri s-a acumulat o cantatitate mare de gaze naturale. Iar oamenii care, cu faclii in mana, ajungeau la acele pungi de gaze puteau foarte usor, din gresala, sa aprinda carburantul si sa vada cum „din pamant ies limbi de foc”. In mintea lor acest fenomen a fost asimilat respiratiei mortale a dragonilor. Asa au aparut aceste povesti despre ciudatele si infricosatoarele creturi. Frica de serpi, de reptile in general, afirma specialistii, este inscrisa in DNA omului. Iar daca Jackson vrea sa Smaug sa arata cu adevarat fioros, el trebuie sa-l doteze pe eroul sau cu toate calitatile si trasaturile unei reptile. Cand Smaug se deplaseaza este, de fapt, mersul crocodilului, Cand da din coada imaginea aminteste de un piton care se unduieste. Iar cand va arunca flacari, nu uitati de vulcani.