A doua rectificare a bugetului consolidat urmeaza acordului FMI de a majora deficitul la 7,3% fata de 4,1% din PIB, cat se preconiza anterior.

Scaderea drastica a veniturilor bugetare cu 17,4 miliarde de lei este efectul conjugat al reducerii cifrei de afaceri a companiilor (rezultand in scaderea TVA), al micsorarii profitabilitatii firmelor romanesti (avand ca rezultat reducerea incasarilor din impozitul pe profit) si al concedierilor masive, care au produs incasari mai mici la bugetele de asigurari sociale, de sanatate etc. Pentru acoperirea acestor „gauri” Guvernul trebuie sa vina cu solutii. Cel mai la indemana este, desigur, cresterea deficitului si finantarea acestuia din imprumuturi interne (in mod ideal, de la populatie prin emisiunea de titluri de stat, sau direct de la bancile comerciale) ori chiar din imprumuturi externe. Daca exista limitari in expansiunea deficitului, se recurge la solutia de avarie - reducerea cheltuielilor. Limitarile ar trebui sa vina din interior: Romania trebuie sa se angajeze cat mai curand pe calea indeplinirii criteriilor de convergenta pentru a accede in zona euro; adoptarea monedei unice este o prioritate strategica pentru tara si ar trebui tratata ca atare de politicieni.

Astfel, reducerea deficitului cat mai aproape de zona „de siguranta” de 3% era normal sa fie o preocupare permanenta a oficialitatilor. Cu toate acestea, cerintele de limitare a deficitului bugetar au venit din exterior, de la FMI, care ne-a impus conditii de „buna purtare” pentru a finanta nevoile generate de criza. S-a ajuns astfel - mai mult fara voie - la necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare; o sarcina complexa si greu de indeplinit in conditiile rigiditatilor cunoscute ale pietei muncii in domeniul administratiilor centrale si locale, precum si in celelalte zone bugetare. Complexitatea fenomenului vine evident din faptul ca pozitiile-cheie din administratie sunt oferite pe criterii politice, de multe ori la schimb cu „cotizatii” aduse la partid sau ca recompensa pentru meritele in activitatea politica a unui membru al familiei celui angajat. Astfel, schemele de personal au fost umflate in mod arbitrar, iar ruptura dintre beneficii si productivitate s-a fracturat ireconciliabil. Acum, cand se pune presiune pe reducerea cheltuielilor, exista doua variante: fie sunt eliminati cei „mici si productivi”, care oricum au un salariu mult mai modest decat contributia lor in serviciul comunitatii, fie sunt „remaniate” in mod egalitarist anumite beneficii - in special cele care se acorda tuturor, iar nu acelea rezervate pentru „angajatii deosebiti”. Astfel, este provocata reactia sindicatelor sau a organizatiilor profesionale care ameninta cu manifestatii si greve.

In acest context, gestul ministrilor de a-si dona o parte din salariu intru binele comunitatii devine din eroic, ipocrit. In sine, el vrea sa arate ca oficialii de rang inalt au inteles ca este nevoie de sacrificii si dau un exemplu celorlalti bugetari in aceasta directie. Gresit: rolul ministrilor nu este acela de a face sacrificii personale pentru salvarea natiunii, ci de a coordona activitatea economica in scopul cresterii veniturilor si al reducerii cheltuielilor, dupa cum este necesar pentru relansarea economiei si echilibrarea deficitelor. Oricum, salariile (oficiale) ale ministrilor sunt mult mai mici decat veniturile unor angajati de rang inalt din agentii, companii comerciale detinute in proportie majoritara de stat si comisii subordonate Guvernului ori Parlamentului, iar aceste venituri sunt „ingaduite” de oficiali pentru motivele enuntate mai sus. Ar fi mult mai simplu pentru guvernanti sa treaca la o revizuire drastica si reala a schemelor de personal si a modului de salarizare in diferite institutii bugetare. Acest proces ia timp, dar efectele ar putea fi impresionante. Desigur, daca cei care vor conduce activitatea respectiva nu sunt exact aceia care ar trebui „eliminati” din sistem… Pana atunci, reducerile salariale, indiferent sub ce forma ar fi propuse, vor produce mai multe tensiuni sociale decat efecte benefice. Iar cei loviti vor fi cei - multi sau putini - care oricum sunt prost platiti si muncesc mai mult din pasiune (fie ei medici, profesori ori politisti), decat pentru bani.