Clamarea interesului public este in fapt cea mai perversa forma de a te ascunde in spatele maselor, cand in realitate iti urmaresti pro-priile tinte. De-a lungul istoriei, numerosi oameni au fost ucisi sau redusi la tacere in numele interesului public, pe care cativa il reprezinta in numele tuturor.

Am avut de curand o discutie cu un cu­nos­cut care incerca sa ma convinga ca o anumita tema va fi prezentata la televiziune pentru ca este de „interes public”. Televiziunea careia dorea sa i se adreseze era una privata, recunos­cu­ta pentru faptul ca diversi necunoscuti care platesc apar „pe sticla” la acel post sub acop­e­rirea unor „teme de interes pentru cetateni” pe care le aduc. Desigur, un post de televiziune privat, ca orice firma privata in cele din urma, poate sa decida pe cine prezinta si pentru ce motiv - desi televiziunile, ca si presa scrisa si in general toate manifestarile artistice, au o datorie de a educa publicul, mai presus de sumele de bani pe care le produc in felul acesta. Iata insa ca am cazut si eu in plasa sintagmei cu „in­te­re­sul public”... Sa incercam, asadar, sa explicam acest fenomen folosind instrumente economice.

Clamarea interesului public este in fapt cea mai perversa forma de a te ascunde in spatele maselor, cand in realitate iti urmaresti propriile tinte. De-a lungul istoriei, numerosi oameni au fost ucisi sau redusi la tacere in numele intere­su­lui public, pe care cativa il reprezinta in nu­me­le tuturor. In domeniul economiei, primul care a spus ca oamenii isi urmaresc in fapt pro­priul in­teres a fost dr. Adam Smith. Cu o remar­ca­bila acuratete si finetea filosofului si a so­ciologului inainte de cea a economistului, Smith a re­mar­cat ca oamenii au interese private, personale si care intra in contradictie cu intere­sele tuturor ce­lorlalti oameni pe care doresc sa le im­pli­neasca. Totusi, datorita „mainii invizibile” a pietei, aceste tendinte contradictorii creeaza un echilibru general. Redus la cea mai simpla for­ma, putem exemplifica in felul urmator: un in­di­vid doreste sa vanda o paine. Desigur, el vrea sa obtina cat mai multi bani pe produsul sau, deci va cere maximul posibil pe acea paine. Acest maxim este dat de constrangerile pe care le are: in primul rand, doreste sa obtina bani pe acea paine, deci trebuie sa fie sigur ca cineva o va cumpara. Apoi, stie ca sunt in piata si alti van­za­tori de paine, deci nu poate cere mai mult decat acestia, din cauza aceluiasi risc. De cealalta parte este cumparatorul de paine: el are nevoie de produsul respectiv pentru a-si potoli foamea.

Desigur, interesul lui personal (in contradictie cu cel al vanzatorului de paine si al celorlalti cum­pa­ratori din piata) este sa pla­teasca cat mai putin, dar fiind sigur in acelasi timp ca va putea achizitiona in cele din urma o paine. Meca­nis­mul cererii si ofertei, ca si cel al competitiei - ansamblul pe care il numim piata - ge­nereaza un echilibru din toate aceste inte­re­se personale contradictorii ale actorilor din piata. Iar pretul este tocmai elementul de echilibru... In acest simplu fenomen sta pana la urma si superio­ri­ta­tea sistemului de piata libera (confundat in ul­ti­mul secol cu sistemul capi­ta­list): acela ca inte­resele opuse si egoiste ale fiecarui individ creeaza binele general. Exista insa domenii ale vietii sociale si in­di­vizi care nu vor sa accepte aceasta simpla lege economica. Ei pretind ca actioneaza „in inte­re­sul public”. Evident, in istoria omenirii au existat personalitati marcante care chiar au reusit acest lucru si, in consecinta, au intrat in istorie - de obicei, mari conducatori religiosi, lideri spi­rituali si cativa oameni de stat. Totusi, in majo­ritate, indivizii obisnuiti sunt motivati de interese personale si cu siguranta le pun pe acestea inaintea binelui general. De aceea, de cate ori ii aud pe politicienii sau pe oamenii de afaceri de astazi ca „fac sacrificii” pentru interesul public, ma gandesc ca dr. Adam Smith zambeste undeva in ceruri.

In acest fel trebuie privita de exemplu reticenta bancherilor si a executivilor marilor companii americane sau de aiurea in a da inapoi bonusurile uriase pe care le-au primit pentru rezultatele financiare modeste, daca nu dezastruoase, ale companiilor pe care le-au condus. Aceste personaje sunt conduse de interesele materiale proprii, iar faptul ca deponentii, investitorii sau clientii pe care ar fi trebuit sa ii serveasca au avut de pierdut este o simpla intamplare nefericita. Interesul general - prosperitatea globala, micsorarea disparitatilor sociale etc. - este doar un concept care intra in conflict cu propriul interes; daca primul poate fi ignorat cu buna stiinta, va fi ignorat pentru satisfacerea celui de-al doilea.

Dar tot prin ochiul dr. Smith trebuie priviti si politicienii care au propus „sanctionarea liderilor companiilor”: nu interesul public este cel care i-a indemnat sa ii „puna la zid” pe partenerii lor de golf si principalii sustinatori politici, ci interesul personal de a fi realesi. Pentru domeniul politic, mana invizibila a lui Adam Smith, sau testul de piata al politicienilor, este momentul alegerilor. Daca piata functioneaza corect, politicienii vor fi nevoiti ca, urmarindu-si scopurile personale, sa obtina si binele celor care i-au votat, asa cum si managerii de companii care doresc sa se imbogateasca ar trebui sa creeze valoare si pentru actionarii, deponentii sau investitorii pe care ii servesc. Singura conditie este ca „mana invizibila”, adica piata, sa functioneze.

Or, tocmai mecanismul pietei s-a defectat grav chiar in lumea capitalista in care traim astazi.