Lumea afacerilor are întotdeauna o doză consistentă de dramă care o umanizează şi care, în mod natural, ajunge să decidă destine de companii şi să impună consacrări personale. Un exit forţat de evenimente nefericite, precum un deces sau o condamnare la închisoare, poate scoate la suprafaţă multe puncte negre bine înfipte în sistemul imunitar al companiei. O astfel de dispariţie trădează, în unele cazuri, o dependenţă letală a businessului de fondatorul său. Cum poate supravieţui unul fără celălalt?

Rolul fondatorului capătă în lumea de business, şi nu numai, proporţii epice. Are atribute legendare, responsabilităţile principale şi puterea ultimă de decizie. De omul „cu ideea şi metoda” se leagă succesele şi eşecurile unei afaceri; el este cel care ştie cum să descurce iţele încurcate, care cunoaşte tot ce mişcă şi ce ar putea, la un moment, dat să mişte în companie şi care, în principiu, se asociază până la identificare cu imaginea propriei creaţii. Ce se întâmplă însă atunci când o legătură ce părea indivizibilă se rupe? Cine rămâne în locul personajului Alpha şi cum se restabileşte capitalul de încredere care se zdruncină atunci când dispare mâna forte de la vârf?


UN IMPERIU PRĂBUŞIT
 
La Călăraşi se află imperiul Aldis. Construit din nimic în 1990 şi transformat într-unul din primii zece producători de carne din România, grupul deţinut de familia Naghi a trecut în 2011 prin cea mai grea fază al existenţei sale, când omul de afaceri George Naghi a decedat în urma unui accident nautic petrecut pe braţul Borcea al Dunării. Din acel moment, o companie care până atunci se dezvoltase în discreţie, a început să numere tot mai multe apariţii în presă, să facă subiectul discuţiilor „private” între oamenii de afaceri din pricina problemelor care au ieşit la iveală odată cu dispariţia lui Naghi.

Nu a durat mult până când angajaţii au început să se plângă de întârzierea salariilor. Au fost sesizate apoi restanţe la plata impozitelor către stat, dar şi faptul că fuseseră emise bilete la ordin care nu au putut fi onorate la plată. Şi băncile care creditaseră compania întâmpinau probleme în recuperarea banilor, aşa că, la scurt timp, Ministerul Finanţelor a declanşat executări silite pentru compania care în 2010 avusese o cifră de afaceri de peste 72 de milioane de euro, un profit de 200.000 de euro şi o echipă de aproape 1.300 de angajaţi.

Un indiciu clar al faptului că lucrurile mergeau pe o pantă descendentă a fost decizia Alinei Naghi, văduva omului de afaceri din Călăraşi, şi cea care, împreună cu fiica sa, a preluat conducerea companiei, de a vinde Ferma 4 Aldis acţionarului majoritar de la Avicola Călăraşi, Daher Rabih Hanna. Valoarea tranzacției s-a ridicat la trei milioane de euro, iar banii au fost, cel mai probabil, folosiţi pentru achitarea unei părţi din datorii.
A fost pentru prima oară când imperiul de la Călăraşi suferea o astfel de intervenţie „chirurgicală”, dar nu toată lumea a pus eşecul pe dispariţia fondatorului. Datoriile de peste două milioane de euro la bugetul de stat fuseseră acumulate înainte de accidentul nautic, numai că Naghi reuşise să păstreze în umbră problemele pe care le avea compania sa. Datele financiare aferente anului 2011 nu au fost publicate încă pe site-ul Ministerului de Finanţe, dar este greu de crezut că au depăşit rezultatele din 2010. Rămâne, în schimb, un brand important, cu o acoperire la fel de vizibilă pe rafturile din marile magazine; chiar dacă partenerii de afaceri îi privesc cu prudenţă, un scenariu apocaliptic este încă departe. Specialiştii în reorganizarea afacerilor atrag însă atenţia că, în astfel de cazuri, cei care rămân la conducerea companiei trebuie să fie extrem de atenţi, concurenţa, având, după cum se ştie, un comportament necrofag. Iar pe piaţa producătorilor de carne competiţia este acerbă.



PICĂTURA CHINEZEASCĂ

Dacă în cazul Aldis va mai dura, poate, o scurtă perioadă de vreme până când va fi dat un verdict clar care să cuantifice cât de afectată a fost compania de moartea fondatorului său, la Piteşti, acolo unde au fost dezvoltate şi apoi distruse afacerile lui Cornel Penescu, lucrurile sunt de mult lămurite. 2009 a fost anul fatal, care a marcat începutul sfârşitului, după ce omul de afaceri din Piteşti a fost condamnat la închisoare. Nu afacerile „tradiţionale” au fost cele care l-au dus în spatele gratiilor, ci un dosar amplu, în care a fost acuzat de dare de mită, alături de alţi oameni din fotbal, Penescu fiind patronul clubului de fotbal FC Argeş. A fost o lovitură gravă de imagine, care şi-a pus amprenta şi asupra operaţiunilor conexe marca Penescu. Secerate nu au fost însă firmele mai mici, precum compania de taxi sau cea de import-export, ci chiar nucleul „corporatist” al omului de afaceri piteştean.

Afacerea pe care acesta o derula în retail, respectiv lanţul de supermarketuri Pic, deschise în anul 2004, a fost preluată atunci de fiul şi fratele lui Penescu, care au asistat fără nicio putere la falimentul unui business care, în urmă cu cinci ani, se anunţa cel puţin promiţător; cu datorii de peste 80 de milioane de euro către furnizori şi către bănci, finalul era, practic, inevitabil. Insolvenţa a fost declarată la scurt timp după intrarea lui Penescu în închisoare, iar în anul 2010 şi ultimul magazin din cele cinci a fost închis.

De planul de organizare al rețelei Pic s-a ocupat PwC România, una dintre cele mai mari firme de audit de pe piaţă, care a decis să valorifice fostele supermarketuri. Un plan care s-a materializat repede, în condiţiile în care familia Penescu era deja ofertată de omul de afaceri Nicolae Sarcină, cu afaceri în acelaşi domeniu, fiind proprietarul lanţului de supermarketuri Succes. Achiziţia nu s-a făcut în urma unei tranzacţii unice, Sarcină urmând să preia magazinele lui Penescu prin plata unor rate lunare timp de trei ani. Reorganizarea nu a fost deloc simplă, în condiţiile în care Pic avea datorii către aproximativ 700 de creditori.

Oficial, Penescu este astăzi umbra magnatului local de acum patru ani. La intrarea în oraşul Piteşti, pe clădirea care îi aparţinuse omului de afaceri scrie acum cu litere mari şi impunătoare „Succes”, iar Cornel Penescu a mai primit o condamnare, de această dată cu suspendare. În acest moment, scenariul în care acesta şi-ar putea aduna toate forţele pentru a demara următoarea „mare afacere” este cel puţin improbabil, dacă nu chiar imposibil. În cazul în care Penescu nu are lichidităţi cu care ar putea pune pe picioare o nouă afacere - lucru, teoretic, imposibil, în condiţiile în care a avut de plătit datorii de 80 de milioane de euro - istoricul său de rău platnic, dar şi condamnările vor fi cu siguranţă argumente suficiente care să îndepărteze orice potenţial finanţator extern. Nici posibilitatea închegării unui parteneriat nu se întrevede, aşa că există toate şansele ca din sintagma „omul de afaceri Cornel Penescu” să eliminăm prima jumătate.

CARABULEA ŞI AFACERILE LUI
 
La categoria „cu experienţă în spatele gratiilor” îl nominalizăm şi pe Ilie Carabulea, unul dintre cei mai prosperi oameni de afaceri din România, care, nu mai târziu de acum două luni şi jumătate a fost condamnat la un an şi jumătate de închisoare cu executare. Acesta fusese judecat în calitate de asociat şi administrator al unor companii din cadrul Atlassib Holding Sibiu, pentru dare de mită şi cumpărare de influenţă. O poveste care, în multe puncte, i-ar părea cunoscută şi lui Penescu. În momentul în care a primit sentinţa de condamnare, Carabulea era asociat majoritar în 36 de societăţi comerciale, iar în alte 18 firme avea calitatea de administrator.

Banca Comercială Carpatica, Carpatica Asig sau Atlassib – cel mai mare transportator internaţional de călători din România - sunt cele mai mari şi sonore active ale omului de afaceri sibian, care a fost forţat să ia o serie de decizii manageriale, după primirea sentinţei. Prima a fost demisia din funcţia de preşedinte al Consiliului de Supraveghere al Băncii Carpatica (BCC). În locul său, Consiliul de Supraveghere l-a ales pe Nicolae Petria. Carabulea rămâne, însă, principalul acţionar al Băncii Carpatica, în contextul în care deţine indirect aproape 46% din acţiuni (41,29% în nume propriu şi 4,55% prin Atlassib).

Anterior pronunţării deciziei instanţei, Banca Carpatica anunţase un profit net de 8,54 milioane lei, comparativ cu o pierdere de 13,5 milioane lei, în primele trei luni din 2011, în timp ce la finalul anului trecut avea active de 3,8 miliarde lei şi o cotă de piaţă de 1%. Pentru că banca este listată la bursă, reverberaţia condamnării lui s-a simţit imediat, titlurile BCC având o evoluţie foarte slabă, ce a culminat cu un minim de 0,039 lei pe titlu, la finele lunii iunie.

A urmat a doua demisie - Carabulea a renunţat şi la funcţia de preşedinte şi membru al Consiliului de Administraţie al Carpatica Asig, o companie de top în piaţa asigurărilor generale, capitalul social al acesteia fiind controlat în proporţie de 92,42% de Atlassib Sibiu. Confruntată cu serioase probleme de imagine, în contextul numeroaselor cazuri de neplată a daunelor, pe segmentul RCA, compania a demarat un amplu proces de restructurare. Una dintre cele mai interesante decizii, în acest sens, a fost aducerea lui Radu Mustăţea, cel care s-a aflat la şefia liderului pieţei de asigurări - Astra – , ca membru în Consiliul de Administraţie al Carpatica Asig. Mustăţea venea însă dintr-o companie cu o reputaţie similară în ceea ce priveşte comportamentul de plată a daunelor, aşa că avantajul de imagine adus de acesta este discutabil.

„Decizia luată de instanţă în cazul domnului Carabulea nu ne-a afectat la nivel de business. Decizia privind reorganizarea afacerilor companiei şi schimbările la nivelul conducerii fusese luată cu mult timp înainte ca instanţa să se pronunţe. Principalul nostru obiectiv este acum să îmbunătăţim calitatea serviciilor oferite, atât din punctul de vedere al produselor, cât şi în ceea ce priveşte soluţionarea daunelor”, au declarat pentru Income Magazine reprezentanţii companiei.

Ce urmează

Carabulea a cerut la finele lunii mai întreruperea pentru trei luni a pedepsei cu închisoarea, principalul motiv fiind nevoia organizării firmelor pe care le deţine. Acesta sublinia în cererea trimisă instanţei că prin societăţile în care este asociat majoritar sau administrator are credite de 30 de milioane euro, derularea acestor împrumuturi depinzând în mare măsură de el. Instanţa i-a respins cererea. Deşi se feresc să vorbească deschis, oamenii de afaceri consideră că durata relativ mică a pedepsei, dar şi managementul lăsat la cârma celor mai importante afaceri nu vor afecta businessul Atlassib Holding Sibiu. Cea mai grea lovitură rămâne cea la nivel de imagine, având în vedere natura afacerilor desfăşurate şi în care încrederea este esenţială.


REGELE TRANSPORTATORILOR


La Edy Spedition nu reputaţia a fost afectată, iar sentimentul de neîncredere, dacă va apărea, nu va avea aceiaşi factori declanşatori ca în cazul lui Penescu sau al lui Carabulea. Povestea este mai degrabă apropiată de cea a lui George Naghi, cu excepţia urmărilor sumbre asupra companiei. Edy Spedition, care, în acest moment, este liderul pieţei de transporturi din România, a fost fondată de Alin Popa, care, la finalul lunii mai, şi-a pierdut viaţa într-un accident de maşină. Cu afaceri de peste 150 de milioane de euro, Popa era unul dintre cei mai de succes oameni de afaceri din România. Povestea businessului pe care l-a pus pe picioare este una dintre cele mai interesante din peisajul local, în contextul în care totul a început cu două-trei camioane şi a evo-luat într-o afacere solidă, cu o flotă de peste 1.000 de camioane.

Cunoscuţii săi spun că Edy Spedition este în întregime rezultatul muncii şi al viziunii sale. Gândită la început ca o afacere de familie, compania s-a dezvoltat treptat şi a ajuns să ocupe prima poziţie în cadrul pieţei locale de transporturi.

Cel mai bun an al companiei a fost 2008, când flota ajunsese la 1.250 de camioane şi venituri de 150 milioane euro. A urmat apoi o perioadă dificilă la nivelul întregii pieţe de transporturi şi Alin Popa a decis să ia măsuri de reducere a costurilor. Totuşi, omul de afaceri şi-a păstrat optimismul şi încrederea în viitorul afacerii pe care o pusese pe picioare. „Edy vrea să fie recunoscut drept cel mai mare operator de transport din Europa Centrală şi de Est, ca un cap de pod din Europa către Orient”, declara Alin Popa în presă. Aceasta a însemnat, pe lângă activitatea de bază, şi distribuţia proprie de carburanţi, service şi, mai ales, intrarea pe partea de logistică, o oportunitate imensă pentru orice transportator.
În momentul tragicului accident, omul de afaceri timişorean lăsa în urmă o afacere stabilă, profitabilă, cu aproximativ 1.500 de angajaţi şi contracte cu clienţi mari, precum Coca-Cola, Volvo, sau Ursus.

În faza a doua

Edy Spedition, Lazar Transport, Dunca Expediţii şi Dumagas Transport sunt principalii actori de pe piaţa locală a transporturilor. Competiția este foarte dură în acest moment, în contextul în care aceştia au fost nevoiți să facă faţă unor provocări constante cum ar fi identificarea de clienţi dincolo de graniţele României sau scumpirea carburanţilor. Mai nou, concurenţa a început să se accentueze după ce în România au venit şi multinaţionale, care vor să „fure” din cota de piaţă a jucătorilor locali.

„În majoritatea cazurilor, atunci când dispare polul de echilibru al unei afaceri, pot apărea probleme. Fiul lui Alin Popa este student în străinătate şi va trebui să se obişnuiască treptat cu mediul de afaceri local. Oricum, cred că în acest moment compania are oamenii necesari pentru a merge mai departe, chiar dacă vorbim despre o piaţă foarte competitivă”, consideră Ion Lixandru, vicepreşedintele Uniunii Naţio nale a Transportatorilor Rutieri din Romania (UNTRR).

Acesta atrage atenţia asupra a ceea ce înseamnă o companie de mărimea Edy Spedition pentru bănci sau pentru angajaţi. „În astfel de situaţii, lucrurile trebuie abordate cu toată seriozitatea, pentru că problemele cu care s-ar putea confrunta Edy Spedition ar putea avea efecte pe mai multe paliere, de la băncile cu care compania făcea afaceri, până la viitorul angajaţilor. Compania trebuie consolidată şi am toată încrederea că Mircea Ţiplea, directorul financiar al companiei, poate face acest lucru”, a subliniat Lixandru.


În lipsa fondatorului


Exiturile neaşteptate, provocate de evenimente mai puţin fericite, au arătat că, în multe cazuri, dispariţia fondatorului provoacă daune ireparabile pentru companie. Sau doar scoate la lumină probleme mai vechi, ţinute ascunse până la acel moment.

Compania Aldis

Fondator: George Naghi
Vârsta: 59 de ani
Cauza exitului: deces
Anul exitului: 2011
Succesor: Alina Naghi (soţia)
Consecinţe: salariile angajaţilor au început să întârzie, compania a acumulat restanţe la plata impozitelor către stat, Ministerul Finanţelor a declanşat executări silite. Compania are datorii, iar Alina Naghi a fost nevoită să vândă ferma Aldis4, pentru trei milioane de euro.


Compania: Spak Group

Fondator: Constantin Spak
Vârsta: 57 de ani
Cauza exitului: deces
Anul exitului: 2011
Succesor: Traian Spak (fiul)
Consecinţe: compania activează în continuare pe piaţa producţiei de mezeluri. Decesul lui Constantin Spak nu a creat sau amplificat probleme financiare deja existente.


 
Compania: La Cocoşatu
Fondator: Ion Oiţă
Vârsta: 63 de ani
Cauza exitului: deces
Anul exitului: 2011
Succesor: N/A
Consecinţe: Restaurantul încă funcţionează, însă a rămas cu datoriile de peste un milion de euro acumulate pe vremea când Ion Oiţă trăia.

Compania: Petrolexportimport

Proprietar: Ovidiu Popescu
Vârsta: 53 de ani
Cauza exitului: deces
Anul exitului: 2011
Succesor: N/A
Consecinţe: Compania îşi continuă activitatea, fără să fi înregistrat probleme. În primele nouă luni ale anului trecut, Petrolexportimport înregistra o cifră de afaceri de aproximativ 90 de milioane de euro, în creştere cu 66% faţă de intervalul similar din 2010.

Compania: Construcţii Erbaşu
Fondator: Mihail Erbaşu
Vârsta: 62 de ani
Cauza exitului: deces
Anul exitului: 2004
Succesor: Cristian Erbaşu (fiul)
Consecinţe: Compania nu a fost afectată de decesul fondatorului. Şi-a continuat activitatea în sectorul construcţiilor şi chiar a înregistrat creşteri, inclusiv în anii de criză 2009 şi 2010.


Compania: PIC Group
Fondator: Cornel Penescu
Vârsta: 45 de ani
Cauza exitului: condamnare la închisoare
Anul exitului: 2009
Succesor: Alin şi Ilie Penescu (fiul și fratele lui Cornel Penescu)

Consecinţe: „Imperiul” Penescu s-a prăbuşit după condamnarea lui Cornel Penescu. Lanţul de supermaketuri PIC a intrat în insolvenţă şi a fost vândut, intrând în reţeaua Succes. Familia Penescu mai deţine acum două afaceri – o companie de taxi şi una de import-export, care nu aduc însă profituri importante.


 
Compania: Banca Carpatica, Carpatica Asigurări, Atlassib
Fondator: Ilie Carabulea
Vârsta: 59 de ani
Cauza exitului: condamnare la închisoare
Anul exitului: 2012
Succesor: N/A
Consecinţe: Condamnarea a avut loc în luna mai a acestui an, astfel încât efectele exitului nu pot fi cuantificate deocamdată. În orice caz, omul de afaceri sibian a acumulat datorii de aproximativ 30 de milioane de euro.

Compania: Butan Gas

Fondator: Iosif Constantin Drăgan
Vârsta: 91 de ani
Cauza exitului: deces
Anul exitului: 2008
Succesor: Veronica Guşă de Drăgan (soţia)
Consecinţe: ButanGas România îşi menţine poziţia de unul dintre cei mai mari jucători de pe piaţa locală a distribuţiei de gaz petrolier lichefiat. Principala schimbare făcută de Veronica Guşă de Drăgan după decesul soţului său a fost trecerea companiilor grupului sub umbrela Veroniki Holding Spa.


 
Compania: Edy Spedition
Fondator: Alin Popa
Vârsta: 41 de ani
Cauza exitului: deces
Anul exitului: 2012
Succesor: N/A
Consecinţe: Edy Spedition rămâne cea mai mare firmă de transport din România, cu o cifră de afaceri de 150 de milioane de euro. Familia Popa are o avere de 20 de milioane de euro.


Unde e secretul
În mod evident, o afacere solidă nu poate fi destructurată odată cu dispariţia unui om-cheie din componenţa sa. Să luăm doar exemplul ButanGas România, care îşi menţine poziţia de unul dintre cei mai mari jucători de pe piaţa locală a distribuţiei de gaz petrolier lichefiat, în ciuda faptului că nu mai este condusă de omul care a avut rolul decisiv în evoluţia acestei companii, respectiv Iosif Constantin Drăgan. Consultanţii spun însă că ar mai fi un secret şi că motivul pentru care multe companii capătă imaginea unui pion confuz, dezorientat, după ce sunt rupte de fondatorii lor, este că aceştia nu au asigurat un program de continuitate a afacerii. „Orice organizaţie ar trebui să implementeze un astfel de program şi să îl integreze cu celelalte funcţii care asigură funcţionarea normală a afacerii. Pe scurt, managementul continuităţii este un proces al afacerii care îmbunătăţeşte capacitatea unei organizaţii de a-şi continua activitatea în cazul unui eveniment neprevăzut care ar putea să o împiedice să îşi atingă obiectivele şi, de asemenea, care oferă o modalitate consistentă şi eficientă de a adresa întreruperile neprevăzute şi de a proteja reputaţia şi imaginea organizaţiei”, spune Gheorghe Vlad, managerul responsabil cu serviciile de continuitatea afacerii pe care le oferă KPMG în România. Potrivit unui studiu realizat de compania de consultanţă la nivel global, privind continuitatea afacerii, 60% dintre organizaţiile participante au conceput astfel de programe. Vorbim însă de companii mari, multinaţionale, cu o cultură corporatistă, care obligă la o astfel de responsabilitate formală. În România, conceptul de plan de succesiune este adesea văzut ca o „piază rea”, chiar şi de antreprenorii care, la nivel de volum, nu sunt cu nimic mai prejos decât competitorii lor străini.