Pentru consultantul financiar, Dragoş Cabat, managing partner al companiei Financial View, emisiunile de obligatiuni corporative se justifica doar în cazul sumelor foarte mari. În opinia sa, orice companie mare din România cu o cifra de afaceri de peste 50 milioane de euro poate emite bonduri pe piaţa de capital.


Ţinând cont de companiile pe care le analizaţi, de ce credeţi că băncile au devenit atât de reticente în finanţare?

Dragoş Cabat: Din partea băncilor, motivaţiile sunt clare.Aau avut o performanţă slabă la creditele acordate, cu un grad ridicat de credite neperformante, în special pe sectorul IMM. Poate că nici abordarea de risc a băncilor nu a fost foarte prudentă între 2005-2008. Întreprinderile mici şi mijlocii au suferit cel mai puternic pe perioada crizei, în sensul că le-a scăzut cifra de afaceri, au încasat din ce în ce mai greu banii de la clienţi, iar profitul era destul de redus şi înainte. Pentru acele bănci care au fost mai agresive în finanţarea IMM-rilor, creditele neperformante au ajuns la un nivel de 20-25% sau chiar de 30% din portofoliul de credite acordate acestui sectorul. În aceste condiţii, abordarea băncilor s-a schimbat foarte puternic şi, în această perioadă, acordă foarte greu credite catre IMM.

Şia au ajuns în insolvenţă?

Majoritatea societăţilor mici, fără acces la finanţare bancară, fie a trebuit fie îşi să-şi reducă activitatea, fie a încetinit plăţile la randul lor fata de furnizori. Dar aici a intervenit o mare problemă. Companiile mici nu sunt în situaţia companiilor mari care îşi pot permite să-şi plateasca furnizorii mai târziu. Ele nu au putere de negociere cu furnizorii lor şi atunci pur şi simplu aceştia nu le mai dau mărfuri. Iar companiile mici au fost nevoite să-şi folosească resursele financiare proprii până la ultimul ban. Acesta este şi motivul pentru care am văzut, în perioada crizei, o creştere mare a firmelor aflate în insolvenţă, mai ales a celor provenind din sectorul IMM. {i asta, nu pentru că aveau ele însele probleme, ci pentru că au fost strânse cu uşa. Pe de o parte, furnizorii nu le-au mai dat marfa cu plata la termen, ci le-au cerut banii mult mai repede sau chiar în avans. Pe de altă parte, clienţii, dacă erau firme mari, le-au plătit cu întârziere şi atunci toată această diferenţă de timp, între momentul plăţilor pe care le aveau de făcut şi cel încasărilor a însemnat o deteriorare a fluxurilor de numerar şi, implicit, de lichiditate. Acestea sunt motivele pentru care o parte dintre IMM-uri s-au confruntat cu probleme financiare grave sau chiar au intrat în insolvenţă.

Cât de mult au crescut perioadele de încasare?

Perioadele de încasare la IMM-uri au crescut mult. Ele depind domeniul de activitatea, dar, în medie, s-au prelungut cu 50%. De exemplu, companiile care încasau la 40 de zile, astăzi încasează la 70 sau chiar la 80 de zile. Iar această diferenţă de timp a trebuit finanţată chiar de ele, cu bani aduşi de acţionari sau în alt mod.

Ce posibilităţi de finanţare a avut sectorul IMM?

Cazul cel mai fericit este reprezentat de sprijinul venit din partea acţionarilor, care, după ani de profit, au reuşit să-şi facă rezerve şi să susţină scăderea cifrei de afaceri şi necesarul financiar mai ridicat al firmei.

Cei care nu au avut această posibilitate fie au încercat să obţină o finanţare bancară, fie una de la fondurile de investiţii, cu toate că şi activitatea acestora din urmă s-a contractat cu 10-20% faţă de perioada anterioară anului 2009.

Firmele care nu au putu accesa nici astfel de finanţări, fie au apelat la contracte de factoring, fie şi-au gestionat foarte bine relaţia cu clienţii. Practic, au redus întreaga activitatea şi au rulat stocurile mai repede, astfel încât nevoile de finanţare să fie mai scăzute.

Din păcate, IMM-urile s-au descurcat fiecare cum au putut. Dacă a fost posibil nu au plătit impozitele şi taxele către stat ori au încercat să amâne plăţiile către furnizori sau către diverşi parteneri. Unele s-au străduit să încaseze mai repede de la clienţi prin politici de acordare a unor discount-uri mari pentru plata în avans sau pentru plata mai rapidă a facturilor. Oricum, piaţa de capital este aproape inexistentă pentru acest sector.

ştigători au fost în acest sector?

IMM-urile câştigătoare ale acestei perioade au fost în primul rând cele care au avut fie pieţe de export stabile, fie pieţe interne cu clienţi mari şi permanenţi care le-au asigurat, deşi cu întârzieri, un flux constant al plăţilor. Cu siguranţa unor astfel de încasări, multe dintre aceste companii mici şi mijlocii au putut accesa finanţări bancare.

Consultantul Financial View spune că nu există un sector de activitate care să aducă tuturor jucătorilor rezultate financiare deosebite. Câştigătorii s-au numărat printre cei care au exportat materii prime sau componente auto, printre cei care au prestat servicii către marii companii sau printre cei care activează pe câteva segmente din telecomunicaţii. 

În fiecare domeniu există câteva firme care s-au descurcat bine, dar mai există şi multe altele cărora le-a scăzut mult cota de piaţă şi cifra de afaceri. La majoritatea profitabilitatea a scăzut cu peste 50%, iar altele au trecut pe pierderi. Până şi în agricultura pe care toată lumea o laudă pentru rezultatele din 2011, numărul de firme mici şi mijlocii care au intrat în insolvenţă este mare. Au încasat târziu, marjele au fost foarte mici, competiţia a fost foarte ridicată.

Care a fost atitudinea băncilor faţă de marii jucători

Companiile mari au avut o perioadă bună pentru că au avut o relaţie privilegiată cu băncile în perioada aceasta. Totuşi, tendinţa imediată a băncilor a fost să reducă maturitatea creditelor pe termene mai scurte. Pe de altă parte, în debutul crizei s-a mai înregistrat şi o oarecare tendinţă de creditare în lei, în detrimentul celei în valută, dar ulterior s-a inversat. Cu toate acestea, firmele mari, după impactul iniţial de creştere a dobânzilor de la începutul lui 2009, au obţinut condiţii la fel de bune sau chiar mai bune decât au avut în perioada 2007-2008. pentru că au ramas mai puţini jucători eligibili pentru credite din punctul de vedere al băncilor.

Acestea le-au oferit credite în valută cu dobânzi mici, bazându-se şi pe faptul că dobânda Euribor a scăzut. Sigur, şi dobânzile în lei au fost în scădere. În general, pentru liniile de credite, care susţin practic activitatea companiei, dobânzile la finanţările în lei se raportează la indicele ROBOR 1 lună, iar pentru creditele cu maturitate 1-5 ani, la ROBOR 3 luni. Pentru finanţările corporate în euro, acordate pe termen mediu, dobânzile se calculează în funcţie de  Euribor 3 luni.

 Cum evaluează băncile astăzi o afacere pentru creditare?

Pentru credite pe termen mediu şi lung, planurile de afaceri ale companiilor şi situaţiile financiare previzionate ar trebui să fie foarte importante. Dar, de multe ori, aceste estimari au la bază situaţia prezenta care, sigur, pleacă de la cea istorica. Atunci băncile devin mult mai prudente în a estima viitorul firmelor. Mai ales că viitorul este incert, atât la nivelul UE, cât şi la cel global. Optimismul pe care îl aveau instituţiile financiare înainte de criză, între anii 2006 – 2008, când estimau că cifra de afaceri a unei companii va creşte în anii următori cu 50%, nu mai există. Acum, aceleiaşi companii, chiar dacă este la fel de performantă şi are acelaşi management, probabil că banca i-ar spune  «poţi să creşti cu maxim cu 10%». Aceasta abordare a viitorului a devenit mult mai conservatoare. Indiferent de planul de dezvoltare prezentat de către o companie, chiar justificat uneori, ajustarea este mult mai dură. Institutiile financiare nu mai au încredere din cauza volatilităţii pieţelor.

Credeţi că obligaţiunile corporatiste pot fi o alternativă de finanţare?

Emisiunea de bonduri pentru o mare companie este o alternativă şi este chiar foarte bună. Numai că emisiunile de obligaţiuni corporative se justifică doar în cazul sumelor foarte mari. Orice companie mare din România cu o cifra de afaceri de peste 50 milioane de euro poate emite oricând obligaţiuni. Costul de emitere este un cost fix şi este destul de ridicat. Dacă sumele atrase sunt mari, atunci  finanţarea este mai ieftină decât una bancară. Dacă vorbim de sume mici, atunci nu se justifică. În plus, capacitatea unei firme de a emite obligatiuni este legată şi de existenţa unui rating financiar, pe care doar firmele mari şi-l permit.