Mai bine de 3 milioane de elevi au început şcoala săptămâna aceasta. Pentru mulţi dintre ei acest moment a fost mai mult colorat în negru decât o bucurie, aşa cum ar trebui să fie. Şi asta pentru că spaţiile în care trebuie să înveţe, să se dezvolte ca indivizi, să se pregătească pentru viaţă, sunt nişte magherniţe în care un copil nu ar putea sta nici un minut, daramite 4-5, uneori chiar 7 ore. Despre cum arată şcolile româneşti la început de an, presa a tot relatat. Am văzut imagini care păreau desprinse din filmele de groază. Am văzut clădiri care stăteau să se prăbuşească, neîncălzite (şi în curând va veni frigul) prin care mişunau insecte şi rozătoare şi cu toalete în curte (e cam mult spus toalete). În plus, am văzut dascăli: din ce în ce mai puţini şi mai împovăraţi de criza financiară care pare să se fi revărsat cu totul la ei.

Acestea şi multe altele mi-au readus în minte imaginea propriei copilării, când simţeam aerul de curăţenie în sala de clasă, când mă aşteptau manualele pe bancă, când totul sclipea de curăţenie, chiar şi într-o şcoală de ţară. Când dascălii ne aşteaptau cu zâmbetul pe bune, convinşi de rolul lor în viețile noastre. Şi atenţie, momentele pe care chiar eu şi ca mine mulţi alţii- le-am trăit sunt de dinainte de 1989. Nu vreau să se înţeleagă că sunt nostalgică după perioada comunistă. Nici nu aş avea cum, de vreme ce aceasta s-a încheiat înainte ca eu să intru la maturitate. Dar nu pot să nu mă gândesc la aceşti copii (cazurile prezentate în presă şi alte zeci care nu au fost descoperite), care merg acum la şcoală şi care nu primesc aproape nicio şansă. Nu au unde învăţa, nu au de pe ce învăţa şi mai ales, nu prea are cine-i învăţa. Sunt mii, poate zeci-sute de mii de astfel de cazuri. Cum se pot gândi aceşti copii la viitor, dacă cei care ar trebui să se preocupe tocmai de acest viitor le distrug orice speranţă?

După 1989, sistemul de învăţământ din România a fost de la an la an aruncat la periferia societăţii. Bugetele alocate au scăzut sistematic iar un 4,5% din PIB a fost prilej de Sărbătoare. Investiţiile în acest sector (în special pentru instituţiile de învăţământ) a fost reduse semnificativ iar în ultimii 4 ani nu au existat deloc. Mediul rural şi oraşele mici au fost pur şi simplu excluse de la orice şansă de la a avea un învăţământ de calitate. Cazurile cu micuţi care străbat câţiva kilometri până la şcoală au strârnit emoţie. Şi atât. La fel şi cele cu sălile neîncălzite, cu dascălii care trec de la o clasă de alta. De fapt, guvernanţii ultimilor 22 de ani stau foarte bine la capitolul emoţii. Pot oricând stoarce o lacrimă, adopta o mină tristă sau pot ţine un discurs afectat, demn de un rol de Oscar.

Pe ici pe colo câte un om de afaceri a mai rezolvat ceva, însă lista problemelor din învăţământul românesc este atât de lungă, încât orice astfel de iniţiativă pare o picătură într-un ocean. 

Şi dacă la degradarea fizică şi morală a sistemului de Învăţământ mai lipsea ceva, atunci acel ceva este o legislaţie şi reguli care se schimbă de la ministru la ministru, ceea ce în practica ultimilor ani poate însemna cam de la un an la altul (în 22 de ani au fost cam 20 de miniştri).

Nu trebuie să fii specialist să înţelegi că acest domeniu, vital pentru viitorul României, este la pământ. Şi că, cu fiecare an pierdut, îi va fi imposibil să se ridice. La fel cum nu trebuie să fii psiholog pentru a înţelege că toate aceste lucruri nu sunt întâmplătoare.

Guvernanţii celor 22 de ani ne vor proşti. Ştiu că astfel ne pot manipula, ne pot „şantaja”, ne pot trasa viitorul şi dirija votul fără vreo opoziţie din partea noastră. Iar nouă pare să ne convină asta!