Criza din Grecia este criza pro­fun­da a datoriei publice - criza care atinge toate tarile membre ale zonei euro si va sfarsi prin a le cuprinde pe cele mai putin in­dus­­tria­lizate. Nu  va fi suficient sa se faca pu­tina ordine in conturile publice, sa se sal­veze Grecia de la faliment si sa se linis­teasca creditorii Spaniei si ai Portugaliei… stiti deci, cine vine la rand?!

(continuare din data de 27 mai a.c.)


In actuala criza, se mai adauga ca fac­tor agravant faptul ca bugetele state­lor in­dust­rializate, mai ales ale celor din Euro­pa, sunt suprasolicitate si asa dato­rita costurilor conditionate de societatea de consum si de imbatranirea populatiei. Ceea ce s-a discutat mai putin pana acum este faptul ca poverile de reducere a defi­ci­telor publice nu exista in tarile nou industrializate, emergente. Majorarile de taxe din Occident vor largi si mai mult avantajul competitional al Chinei, Indiei sau Braziliei si vor dirija si mai mult in­vestitiile catre aceste regiuni. Acest mesaj relativ simplu pare sa nu gaseasca nicio ure­che deschisa. Statele speculeaza mai de­graba asupra faptului ca ar putea cum­va sa iasa din capcana datoriilor in cazul in care cresterea economica ia din nou avant. Intre timp, este prins in brate tot ce se prabuseste - precum cazul Greciei - si mascat faptul ca ajutoarele sub forma de credite (finantate prin imprumuturi) nu vor fi returnate, probabil, niciodata. Inter­ventionismul statal la nivelul UE conduce direct la urmatoarea tragedie: Grecia este un cal troian pentru intreaga Uniune Europeana.


Planul B - zona euro


Profesorul american de economie Nuriel Roubini, supranumit „Dr. Fatalis” pentru pesimismul sau perpetuu, afirma ca tarile cu cel mai mare risc de a urma Grecia sunt Portugalia, apoi Republica Irlanda, Spania si, la o distanta rezo­na­bila, Italia. Potrivit declaratiilor sale, Italia trebuie sa fie atenta sa nu se opreasca pe calea reformelor, deoarece persista difi­cul­tatile grele, de la indatorare la lipsa de competitivitate.

Actualul plan de salvare pentru Gre­cia este sortit esecului, deoa­re­ce adop­tarea unui program de austeritate fiscala pentru un deficit de 10% din PIB este o misiune imposibila, afirma Rou­bi­ni, care a propus un „plan B” - restruc­tu­rarea datoriei elene, incepand cu o prelungire a sca­dentelor pentru oferta de noi titlu­ri/obligatiuni in schimbul impru­mu­turilor existente. Apoi, va trebui ca in Grecia si in alte tari sa aiba loc reforme struc­turale mai profunde decat cele pre­va­zute, care par sa se limiteze la sacri­fica­rea veniturilor populatiei, fapt des­­tinat sa fie maturat de revolte. Roubini considera, de asemenea, necesara o ac­tiune energica a institutiilor comunitare, avand la baza o politica de dobanzi re­duse din partea Bancii Centrale Euro­pe­ne, o reforma ra­pida a tratatelor eu­ro­­pene pentru a le adap­ta la realitatea actuala si un efort suplimentar al Germaniei pen­tru inta­rirea proiectelor sale de stimulare a cere­rii interne si de relansare a eco­nomiei sale, care este locomotiva Europei.

Kenneth Rogoff, reputat profesor de economie la Harvard University, arata ca actuala criza a datoriilor de stat este in acelasi timp „un produs al succesului euro, dar si al esecului monedei unice”. Crearea zonei euro si-a atins efectul scon­tat, asigurand finantare la dobanzi sca­zu­te, intr-o moneda stabila, pentru statele considerate demne sa intre in zona euro si pentru companiile si populatia de aco­lo. Insa liderii UE au fost, in opinia repu­tatului economist, prea indulgenti atun­ci cand au acceptat sa mistifice regulile pentru a facilita adoptarea valutei unice in unele tari cu o „istorie financiara pa­tata”.

Potrivit cercetarilor efectuate de Ro­goff alaturi de Carmen Reinhart, profesor de economie la Universitatea din Mary­land, o tara trebuie sa treaca printr-un pro­ces dureros de tranzitie, care poate dura pana la 75 de ani inainte sa „promo­veze” de la statutul de economie emer­­genta. „Douazeci de ani fara o criza a dato­riei de stat este o realizare semni­fi­cativa, dar nu este suficient pentru a o declara salvata din acest punct de vedere. Grecia si-a rezolvat ultimul default suve­ran la mijlocul anilor ‘60, iar Portugalia a avut un program cu FMI relativ recent, in 1984. Istoria moderna a Spaniei este mult mai favorabila, desi aceasta tara detine recordul cu mai mult de 12 episoade de de­fault suveran independent”, scrie Rogoff. „Experimentul zona euro” a fost, de fapt, o incercare de a accelera procesul de promovare investitionala prin aparitia unei „momeli” - moneda unica - si a unei amenintari pe masura - reguli mai dure de bailout. „In loc de a trebui sa de­mons­tre­ze tarie de caracter si responsabilitate prin decenii de surplusuri si de scadere a nivelurilor datoriei de stat (asa cum a reusit Chile, spre exemplu), membrii zo­nei euro au avut voie sa-si manance linis­titi tortul. In loc de a plafona datoria pu­blica la 90% din PIB, ca o tara emer­gen­ta «normala», Greciei i-a fost permis sa-si urce datoria de stat la peste 115% din PIB. O cifra chiar si mai uimitoare este rapor­tul dintre datoria externa totala a Greciei si PIB, care a depasit 170%, din sectorul public si cel privat (...) Majoritatea statelor emergente au probleme si daca datoria de stat ajunge la 60% din PIB. Datoriile ex­ter­ne ale Spaniei, Portugaliei si Irlandei ar fi uriase, daca aceste tari ar fi judecate ca economii emergente”, avertizeaza Rogoff.

Uniunea Europeana si Fondul Mone­tar International spera ca vor putea evita un eventual default suveran in zona euro, insa acest obiectiv nu este unul usor de atins, un astfel de scenariu fiind mai de­graba o exceptie de la regula. Sa ne amin­tim de cazurile recente ale falimentelor Ar­gentinei, Indoneziei, Uruguayului si Republicii Dominicane, care nu au reusit sa evite defaultul desi s-au supus unor programe si acorduri cu FMI. Au existat pe de alta parte si cazuri exceptionale, respectiv Coreea de Sud, Turcia si Mexic, care au reusit sa evite la limita insolventa datorita ajutorului extern.

Intr-un singur caz renumit, Romania deceniului noua al secolului trecut, condusa de Nicolae Ceau­sescu, a restituit bancilor interna­tio­na­le 10 miliarde de dolari, plus dobanzile consistente aferente. Daca ar mai fi astep­tat cativa ani, Romania ar fi putut bene­fi­cia probabil de aceeasi clementa financiara de care s-au bucurat multe alte state la sfarsitul acelui deceniu. La inceputul deceniului trecut, Romania era, probabil, unica tara a carei balanta de plati internationale se afla pe plus… si la ce ne-a folosit acest lucru uluitor?

Crearea zonei euro si-a atins efec­tul scontat, asigurand fi­nan­tare la dobanzi scazute, intr-o mo­neda stabila, pentru statele con­siderate demne sa intre in zona euro si pentru companiile si populatia de acolo. Insa liderii UE au fost, in opinia reputatului eco­no­mist, prea indulgenti atunci cand au acceptat sa mistifice re­gu­lile pentru a facilita adoptarea valutei unice in unele tari cu o „istorie financiara patata”.