Dupa cum se astepta probabil toata lumea, Boardul FMI a aprobat cea de-a doua transa din imprumutul pentru Romania. Situatia economica internationala pe de o parte, dar si discutiile relaxate cu partea romana (cel putin asa s-a vazut din exterior) conduceau spre un astfel de deznodamant. Reprezentantii fondului au parut de la inceput convinsi ca trebuie sa accepte ”derogarile” cerute de oficialii romani.

Folosirea unei jumatati din cei 1,85 miliarde de euro pentru acoperirea deficitului bugetar este, in fapt, doar o derogare tehnica: indiferent de utilizarea aprobata a sumelor de bani respective, faptul ca sumele respective intra in tara se traduce in final prin micsorarea presiunii asupra Bugetului de stat. Acceptarea in mod transparent a utilizarii partiale a banilor pentru deficit scuteste partea romana de explicatii suplimentare in noiembrie, la urmatoarea vizita a reprezentantilor fondului.

O alta derogare obtinuta de Guvernul roman este cea asupra arieratelor, care in documentul initial trebuiau sa nu creasca la mai mult de un miliard de lei in primul semestru din acest an. Pana la urma, oficialii FMI aveau de luat in aceasta problema o decizie politica, de tipul “take it or leave it”: era absolut clar ca guvernantii romani nu pot indeplini aceasta conditie, in situatia unei recesiuni economice drastice in Romania, in care companiile (nerestructurate) de stat au puternic de suferit.

Cu situatii similare se confrunta si guvernele unor tari cu economii mult mai avansate pe drumul capitalismului si mai competitive decat Romania, iar oficialii de acolo au oferit diverse scutiri sau reduceri de taxe, ba chiar si ajutoare de stat pentru acele firme (fie ele cu participare a statului
sau private). Totusi, problema in sine a cresterii arieratelor cu jumatate de miliard de lei intr-un semestru ofera masura problemelor reale ale economiei romanesti.

Mai mult, situatia se va agrava probabil in perioada urmatoare (probabil pana la sfarsitul primului semestru din anul 2010), iar reprezentantii FMI par decisi sa accepte aceasta stare de fapt cu seninatate - desi cer Guvernului masuri mai ferme pentru echilibrarea deficitelor fiscale si bugetare.

Problema cheltuielilor publice salariale da insa masura completa a larghetii cu care FMI ne-a privit de aceasta data - dar probabil aceasta marinimie ne va costa in viitor. Plecand de la nivelul de 6% din PIB, cheltuielile publice salariale au ajuns catre 9,5% din PIB si in conditiile unui Produs Intern Brut in scadere si a unor politici salariale bugetare deosebit de rezistente la ajustari, probabil vor depasi 10% pana la sfarsitul anului.

Increderea exprimata de oficialii FMI, impreuna cu cei autohtoni, ca se va reusi scaderea ponderii cheltuielilor salariale la 7% din PIB pare mai mult o dorinta personala a respectivilor, decat concluzia unui plan strategic de restructurare a sistemului public. Oricum, un asemenea plan coerent nu poate fi implementat decat incepand cu al doilea trimestru al anului viitor, dupa ce se vor linisti ”apele” tensiunilor politice post-electorale si probabil vom avea o noua majoritate parlamentara si guvernamentala.

Vestea buna pentru guvernanti legata de aprobarea fara probleme a acestei transe din imprumut este stabilitatea de pana la alegeri: stabilitatea cursului de schimb dorita evident de Guvern (desi FMI a laudat Banca Nationala tocmai pentru ca a permis un curs de schimb flexibil si a urmarit tinta de inflatie) pana la alegerile din noiembrie, dar si stabilitatea sociala datorita existentei fondurilor necesare pentru plata pensiilor si a salariilor bugetarilor - cu conditia ca sumele venite de la Fond sa nu fie ”realocate” catre alte destinatii de interes politic...