Este momentul sa vorbim deschis despre gradul de indatorare al tarilor membre UE si al Romaniei pentru a intelege situatia eco­no­mica actuala. In primul rand, trebuie spus ca problema indatorarii poate fi una falsa in sine, iar adevarata problema este cea a increderii investitorilor (finantatorilor) in evolutia unei tari la un moment dat.

Trebuie sa judecam lucrurile in paralel cu situatia unei companii: orice firma utilizeaza cre­ditul ca instrument de finantare a activitatii sale si pentru investitii; daca i s-ar cere, prin absurd, sa restituie rapid toate creditele pe care le are (mai ales pe cele pe termen lung), aproape orice companie ar avea mari difi­cu­l­tati financiare in a-si onora platile si probabil ar intra in incapacitate de plata.

In conditii nor­male de piata, acest lucru nu se intampla nicio­data; chiar si in conditii de piata extreme (criza financiara, criza politica sau alte eve­ni­me­nte cu impact negativ asupra economiei, in­dustriei ori firmei respective) majoritatea fir­melor mari pot aranja un calendar de ram­bur­sare a creditelor favorabil sau chiar isi refi­nan­teaza o mare parte a datoriei (chiar daca la costuri mai ridicate). Pentru confortul fi­nantatorilor au fost dezvoltate instrumente de analiza economica speciale si sunt utilizati indicatori financiari care evalueaza capa­ci­ta­tea companiilor de a-si rambursa finantarile conform scadentarelor, in perioade economice normale. Desigur, in perioade de criza pot aparea anomalii, dar cand lucrurile merg nor­mal, firmelor li se permite sa se indatoreze cu costuri din ce in ce mai ridicate, pana la anumite limite maxime.

Acelasi lucru se poate spune si despre un stat. Dezvoltarea mai accelerata a unei tari se poate finanta din surse externe. De obicei, bugetul tarilor in dezvoltare arata deficit, deoa­rece acestea fac mai multe cheltuieli decat  si-ar putea permite din veniturile bugetare, pen­tru cresterea nivelului de trai al populatiei, im­bu­natatirea infrastructurii etc. Deficitele se finanteaza de obicei intern (de pe piata locala), dar nu in putine situatii se utilizeaza si finantarea externa. Apoi, contul curent poate fi si el in deficit, in principal din cauza importu­rilor masive de bunuri si servicii din tarile dez­voltate, pentru consum si investitii.

Daca acest deficit nu este balansat de investitii straine directe in economia respectiva (deci prin capital investit), el trebuie finantat prin credite sub diverse forme. Astfel, statul ajunge ca atat pentru domeniul public (datoria publica), cat si pentru domeniul privat (datoria privata) sa se imprumute. Daca datoria privata nu este teoretic problema guvernului - pana la urma, depinde de companiile private cum isi platesc si negociaza creditele obtinute - in realitate analistii si investitorii straini privesc cu atentie la nivelul total de indatorare al unei tari pentru a evalua sustenabilitatea cursului de schimb, evolutiile in politicile fiscale (nevoia de creste­re a taxelor pentru a reduce deficitul bugetar sau presiunea pe reducerea cheltuielilor buge­tare) si alti indicatori. Cert este ca si la nivel de stat au fost impuse anumite limitari privind indatorarea publica, in scopul evitarii situatiei in care unele tari nu mai pot face platile scadente catre finantatori sau se afla in situatia de a-si refinanta datoria la costuri foarte ridicate. Prin tratatul de la Maastricht (Pactul de stabilitate) nivelul maxim de indatorare acceptat pentru tarile din zona euro este de 60% din PIB.

Problema este ca inca din anul 1999 si pana astazi, aceasta limita a fost depasita in mod constant, iar media indatorarii pentru tarile respective a fost de minimum 66% in anul 2007, in 2009 a fost de 78,7%, iar pentru anul 2010 estimarea este de 84,7%. Desigur, inrautatirea situatiei din ultimii ani provine si din aparitia crizei eco­no­mice si financiare (care a avut ca efect re­ducerea PIB in majoritatea tarilor zonei euro), dar trebuie sa observam ca in niciun an din ul­timii 10 nivelul mediu de indatorare nu s-a aflat in limitele stabilite.

Ca intotdeauna, exista si „campioni”, iar acestia se numesc Grecia, cu aproape 125% indatorare din PIB, Italia, cu 118%, sau Belgia, cu 99%. Nici „greii” Uniunii nu stau prea bine: Germania are o indatorare de 78,8% din PIB, iar Franta 83,6%. Tarile care se conformeaza cerintelor pactului de sta­bi­li­ta­te sunt din pacate mult prea mici pentru a insemna ceva la nivelul UE (Luxemburg, Slo­va­cia si Slovenia).

Cu toate acestea, din nou pro­blema nu este atat a nivelului datoriei, cat a in­cr­ederii investitorilor in capacitatea tarilor respective de a se „descurca” cu asemenea niveluri de datorie. Astfel, cele mai vulnerabile tari sunt considerate Grecia (pe buna drep­ta­te), dar si Spania (64,9%) sau Portugalia (85,8%) si Irlanda (77,3%), cu niveluri ale in­da­torarii comparabile cu Germania si Franta si mult sub cel al Italiei… Acesta este si mo­ti­vul pentru care Romania, cu o datorie publica in jur de 30% din PIB si care va creste probabil destul de repede catre 40%, este privita ca foarte vulnerabila, desi in realitate nivelul da­to­riei este unul confortabil. Dar nu conteaza cat de putin ai credit, ci cat de usor poti sa il refinantezi… iar increderea investitorilor este cheia acestei probleme­.