„Băiatul ăla creţ, cu bicicleta, nu? Cu casa din Mătăsari. El e, nu?” Iulian Văcărean, ciudatul de la teologie, aşa cum îşi spune chiar el, este un brand care a explodat. Toată lumea ştie cine este. Este pe Mătăsari, este la spitalul de copii, este la Street Delivery, este la strângeri de fonduri, este la adăposturile de câini, este peste tot.

Când era în şcoala primară, profesorii îl respectau pentru că îi aducea pe copiii vecinilor la ore. În gimnaziu era înscris în Şoimii Rarăului şi se ocupa de ecologizarea masivului muntos cu același nume. A ajuns în Bucureşti din Câmpulung Moldovenesc după o vară petrecută fabricând acope¬rişuri. În Capitală, s-a înscris în proiectul Oraşul Speranţei şi ajuta copiii străzii să se integreze în societate, să se tundă, să se spele, să se comporte şi să devină responsabili, hrănea oamenii de la metrou şi din canale. A fost voluntar în Afganistan. A strâns bani şi a modernizat secția de oncolo¬gie pediatrică a spitalului Marie Curie făcând limonadă la evenimente urbane. A pornit un festival anual prin care încearcă să desprindă zona Mătăsari de miturile urbane şi să redea strada înapoi oamenilor care locuiesc acolo. El este omul care „face să fie bine”. Dincolo de asta, l-am întrebat: mai există şi un Iulian care se duce acasă, bea o cafea, se uită la un film, ascultă muzică, un Iulian ca noi toţi? Nu există răspuns la aceasta întrebare. Ajungem din nou la ce are de făcut. „Da, am ascultat multă muzică în ultima vreme. Ca să alegem ce trupe să invitam la festival. Să îţi spun de Festival….” şi întrebarea mea piere, astfel, în neant.

Cine este Iulian Văcărean?

Iulian devine un fel de personaj care se joacă cu copiii, care face limonadă, care trăieşte foarte mult printre studenţi, care a venit din Câmpulung Moldovenesc în capitală, care merge până la ca¬pătul pământului ca să rezolve ceva. Un om care ştie să facă visele să devină realitate şi, în acelaşi timp, să trăiască alături de oameni ca oamenii să trăiască frumos alături de el.



Freelancer de acoperişuri

De unde a pornit totul?

Eu am venit în Bucureşti pentru o organizaţie mai specială, care se numea Oraşul Speranței. Înainte de asta, ca să pot să vin în Capitală la facultate, am lucrat ca freelancer un an întreg într o echipă de muncitori în Câmpulung şi am făcut acoperişuri. Am venit şi am stat cu cinci-şase pri¬eteni care se ocupau de copiii străzii din Bucureşti. Ieşeam în oraș, ne distram, eu îi învăţam să nu scuipe pe jos, să nu arunce gunoaie, să nu îşi potrivească dungile cu buline, să se tundă, să se spele, şi ei au început să mă înveţe străzile Bucureştiului, un Bucureşti de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

În 2003 am deschis o cafenea în regie, în campus – La Cafenescu - și acolo s-a născut un alt personaj. În scurt timp am început să mă confund cu La Cafenescu. Nu mai era un spaţiu în sine. Deja părinţii care veneau în vizită erau duși de studenţi acolo, dacă ieşeau cu prima prietenă - o duceau acolo, dacă vroiau să aibă primul concert din viaţa lor, sau prima expoziţie de fotografie - veneau acolo, dacă aveau chef să chiulească de la cursuri - veneau acolo, dacă vroiau să ţină cur¬surile - le ţineau acolo. La Cafenescu m-a definit ca personaj de București.

În paralel a început să existe Asociaţia Beneva. Ce este Beneva?
Îmi exasperam prietenii tot timpul, pentru că nu se putea să nu apară o problemă, ca eu să nu spun imediat: „facem să fie bine. Facem să fie bine”. Şi asta a devenit un soi de stigmat. La orice ar fi apărut, eu ziceam asta. Și de aici, acest „facem să fie bine” a fost declinat în latină și, cu puțin brainstorming, a devenit Beneva. În timp, Beneva nu mai înseamnă doar Văcărean, ci toți oamenii care ne sunt alături. De pildă, Florentina Ciocănea, care lucrează la Art Events Management, a dezvoltat cu asociaţia toate proiectele astea. Împreună ne ajutăm şi ne susţinem unul pe celalalt. Împreună coordonăm foarte mulți voluntari. Beneva este și un fel de umbrelă pentru proiecte care au nevoie de asociaţii şi care vor să fie susţinute. Este şi un loc de testat idei şi proiecte pilot.

Ce s-a petrecut mai departe, sau, mai bine spus, în paralel?

După doi ani de zile de pauză de Cafenescu am zis că trebuie să redeschid o chestie simpatică, dar care să implice studenţi. Vroiam să redeschid o cafenea, dar nu prea, vroiam să fie un spaţiu în care să locuiască studenţii, dar să nu fie nici cămin. Nu vroiam ca prin locuirea în comun doar să ne deducem cheltuielile. Vroiam să devină genul de spaţiu în care să poţi să construieşti o comunitate.

Şi aşa a apărut Home Mătăsari. Ce înseamnă proiectul acesta?
Accentul se pune foarte mult pe şase-şapte studenţi, care stau împreună într-o casă, iar cea mai mare pasiune a lor coboară la parterul acelei case şi se manifestă în nişte evenimente foarte simple, care să nu îi consume, dar care să fie evenimente care îi ajută pe ei şi ajută şi comunitatea din care fac parte. Ca printr-o minune am găsit o casă pe strada Mătăsari despre care, după ce am plătit avansul pentru chirie şi mi-am asumat că renovăm tot, am aflat ce înseamnă, cu un search pe Google. Şi Mătăsari însemna prostituţie, droguri, însemna intervenţia forţelor speciale, o stradă din asta pe care, dacă ai fi cercetat-o înainte, nu ai mai fi vrut să te muţi acolo. Cu mult curaj am făcut atunci primul spectacol de teatru, al doilea, primul concert, prima expoziţie, primele lucruri, aşa cum ştiam să le fac din cafenea. Dar uite, deja suntem în 2012, au trecut aproape trei ani de zile în care am ajuns la aproape 200 de evenimente construite cu oamenii în casa de pe Mătăsari. Eve¬nimente care au reușit să schimbe comunitatea din jurul nostru. Strada şi oamenii din zonă ne-au văzut, așa ca ne-a venit ideea - hai sa facem ceva mai mare, hai să închidem strada pentru trei zile şi să o redăm oamenilor de pe Mătăsari, nu doar poveştilor urbane care circulă despre zona asta.

Toate acestea au însemnat prima ediţie a festivalului Femei pe Mătăsari?
Da. Când am mers la primărie să ne luam autorizaţia, ne-au întrebat: da’ de ce nu îl numiţi „Doamnele de pe Mătăsari” sau oricum altcumva, pentru că femeie e doar femeia de serviciu, restul sunt doamne. Nu am fost de acord. Şi de la ideea asta, plus ideea de a face să fie bine, am invitat 50 de prieteni din ONG-uri, am invitat primele trupe care ne-au susţinut la festival, am invitat oameni care au jucat teatru pe stradă, pe Alexandrina, care a ieşit cu pianul în strada, şi tot aşa.

Anul acesta ce înseamnă Festivalul?
Dacă anul trecut am pus foarte mare accent pe pasiunea femeii care se manifestă fie zi, fie noapte, anul ăsta vorbim despre femeia între creație și creativitate. Unei femei, când are ceva în minte, nu poate să îi stea nimic în cale. Anul ăsta venim din nou cu prezentarea de moda a Wilhel¬minei, care va merge pe ideea de Decalog, mergem mai departe cu concerte, cu Les Elephants Bizzares, cu Mono Jacks, Moon Light Breakfast, cu Blue Nipple Boy, cu Travka, cu studenţii de la conservator. Sunt implicate şi câteva spectacole de la UNATC, zona de tineri designeri, zona de hand made, o zonă de bun gust cu oameni care au chestii autentice – produse naturale.

Mai există o casă: Home Matache…
Home Matache funcţionează pe acelaşi sistem cu Mătăsari. Încercăm cu casele astea să mer¬gem în comunităţi care au nişte probleme, să zicem. Fie probleme de comunicare, fie zone cu con¬flicte mari. Încercăm să facem o bulă culturală într-un spaţiu care nu e ceea ce trebuie.

Şi financiar? Lucrurile acestea nu se întâmplă de la sine…
„Paşi către viaţă”, proiectul pentru modernizarea spitalului de copii, se susţine singur. Cumperi lămâie şi apă şi o vinzi la evenimente. Se strâng bani. Şi casele astea - locuieşti la primul etaj, dar, făcând evenimente, produci nişte bani. Încerci să creezi chestii în casă care să producă bani. Când ai o seară de lectură faci ceai oamenilor, sau altceva. Festivalul Femei pe Mătăsari este un festival foarte frumos, care adună energii sociale foarte faine în jurul lui. Dar toate lucrurile as¬tea costă. Anul asta mi-am găsit parteneri, dar noi încă avem datorii de la festivalul de anul trecut. Am ieșit în minus cu vreo 4.000 de euro.

„Trăiesc într-un mod fericit”

Şi acum? Alte case?

În cinci ani de zile vrem să deschidem trei case de genul ăsta şi din anul al cincilea să fie un tip de proiect franciză. Îl iei, îl aplici undeva şi el funcţionează. Vreau să mut accentul de pe locuirea studenţilor în cămin în case de tip cafenea. Ceea ce fac acum mă face foarte fericit. Nu caut lucruri care să mă facă fericit, ci trăiesc într-un mod fericit. Fericirea lor mă fericeşte pe mine. Mă bucur să văd oamenii zâmbind. Asta mă împlineşte.

Ce ai de spus despre brandul Iulian Văcărean?
Brandingul personal nu se face niciodată personal. De obicei, cine iese în faţă este doar scli¬pirea unei ape. Oamenii din spate îţi ţin braţele şi te susţin atunci când nu mai poţi şi ai obosit. Oamenii din spate îţi zic să faci următorul pas atunci când tu deja simţi că ai luptat atât de mult, încât nu mai poţi şi nu ai mai vrea să faci încă un pas. Sunt oameni care cred în tine și te duc mai departe, pentru că şi ei s-au molipsit cumva de la tine şi vor să vadă visul realitate. De aceea bran¬dingul personal se construieşte cu o echipă atât de mare în spate. Niciodată nu eşti singur.

O experienţă preferată?
Am fost de curând la TIFF, unde am făcut o proiecţie extraordinară. Am mutat ecranul din faţă pe tavan. I-am pus pe cei din public să stea cu capul dat pe spate şi să se uite în sus, într-o poziție inconfortabilă. Pe întuneric se auzea un zgomot de fond, cu ecou. Care se încheia cu un zgomot de neon care se aprinde. Atunci se aprindea tavanul şi publicul vedea doar neoane care treceau din ce în ce mai repede apoi totul se liniştea şi se încheia în imaginea unui tavan. Atunci doar apare o asistentă în cadru şi schimbă o perfuzie. Şi la final veneam cu mesajul: „Ăsta e filmul pe care ei îl văd zi de zi. Implică-te şi donează”.

CEA MAI MARE REALIZARE

„Cea mai mare realizare sunt eu. Prin toate experiențele astea cred că mai am foarte mult de mers pe drumul înspre mine, dar cumva te dai și te dăruieşti celorlalţi ca să te câştigi pe tine înapoi şi te câştigi pe tine înapoi mai frumos şi mai valoros. Şi atunci când te uiţi dimineaţă în oglindă, în ochii tăi să vezi omul din tine. De ce să mergi pe un drum care face atât de mult bine celorlalţi, dacă drumul ăla nu duce într-un final la tine? În toată ideea asta de noi, totuşi, dincolo de egoism, trebuie să ştii să îţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Dar ca pe tine însuţi ăsta... să ştii să îi dai valoarea care trebuie.”

„Eu cred ca e o foarte mare diferență între a te descurca și a răzbi. Ori sistemul comunist, ori bucata asta de Europă ne-a învăţat foarte bine să ne descurcăm. Dar cred că suntem o generaţie de oameni care trebuie să învăţăm să răzbim. Să răzbim dincolo de greutăţi, să răzbim dincolo de problemele pe care le vedem pe ici pe colo şi să răzbim ca binele să crească. ”