Crizele succesive din Mexic, Argentina, Asia (Thailanda, Indonezia, Malaysia, Coreea de Sud), Rusia si din nou Argentina, care s-au succe­dat in nici 10 ani si au avut, practic, la baza acelasi scenariu, arata ca pietele, investitorii, guvernele cad de fiecare data in aceleasi capcane in care au mai cazut, fara sa invete nimic.

Este surprinzator ce putine lucruri invatam din greselile altora (de fapt, eu sustin teoria ca nu putem invata decat din propriile greseli), dar mai ales cat de repede uitam ceea ce ni s-a intamplat chiar noua. Este, se pare, pana la urma, o calitate a creierului uman de a „arhiva” insuccesele si erorile, pentru ca altfel nu ne-am pu­tea continua viata... Totusi, daca la nivel per­so­nal aceasta caracteristica a mintii umane este de inteles, la nivel institutional nu poate fi ac­ceptata, pentru ca progresul umanitatii ar trebui sa se bazeze pe invatare. Ne place sa cre­dem ca organizatiile, guvernele, companiile in­vata din experienta - si totusi nu este deloc asa...

Imi place mereu sa amintesc - ce e drept, cu un gust amar de fiecare data - cum primarii nostri sunt prinsi de ninsorile din Bucuresti si din alte orase ale tarii nepregatiti. Desigur, au de fiecare data planuri clare, „comandamente de iarna”, fac uneori si repetitii, cand este uscat pe jos si soarele straluceste pe cer. Dar, fata­li­tate, atunci cand incepe sa ninga - si invariabil se intampla aceasta dupa ce institutul de spe­cialitate anunta vreme rea si, eventual, si cod de diverse culori, dupa gravitatea situatiei iminente -, la primarie se intampla un fel de pierdere totala a memoriei anilor trecuti sau a experientei recente si sunt de fiecare data depasiti de situatie. Am renuntat sa mai sper ca se va intampla vreodata altfel...

In domeniul economic, cel mai clar exemplu de lipsa a memoriei este repetarea crizelor financiare si economice la intervale neasteptat de scurte de timp. In mod normal, pietele ar trebui sa invete din greselile trecutului. In calita­tea lor de „cele mai performante mecanis­me de reglare a echilibrelor”, pietele sunt descrise drept animale adaptabile, care se perfectio­neaza continuu. Totusi, crizele succesive din Mexic, Argentina, Asia (Thailanda, Indonezia, Malaysia, Coreea de Sud), Rusia si din nou Argentina, care s-au succedat in nici 10 ani si au avut practic la baza acelasi scenariu, arata ca pietele, investitorii, guvernele cad de fiecare data in aceleasi capcane in care au mai cazut, fara sa invete nimic. Banca Nationala a Roma­niei pare a nu dori sa repete greseala clasica - pe care nu a impiedicat-o in 2007 cand leul se apreciase pana la aproape 3,1 fata de euro - de a sta nepasatoare in fata influxului de capital strain speculativ, totusi fara sa incrimineze des­chis „capitalul speculativ”, asa cum in mod ero­nat au facut guvernele din Thailanda si Malaysia. Oficialii BNR incearca sa descurajeze investitia financiara straina care se intoarce catre Ro­ma­nia prin  dobanzi mai mici la leu (in consecinta, prin incer­carea de a micsora diferentialul intre dobanda la moneda nationala fata de cea la euro), chiar cu pretul unei posibile explozii infla­tio­niste. Din fericire, pentru moment, consumul intern este sufocat de incertitudinile privind revenirea economiei si de somajul in crestere, asadar pericolul inflamarii deficitului de cont curent este redus. Totusi, datoria externa a Romaniei a crescut periculos de repede in ulti­mul an. O apreciere prea brutala a leului fata de mo­neda unica (adica pe termen scurt, la mai putin de 4 lei pentru un euro) si reluarea exu­berantei de consum a romanilor ar putea genera o revenire la dezechilibrele macroeconomice acute din anii 2007 si 2008, dar avand in fundal aceasta datorie externa mult mai mare care nu mai poate fi acoperita usor in cazul unei deprecieri ulterioare - exact scenariul crizelor financiare ale deceniului trecut din tarile emer­gen­te enumerate mai sus.

Pana acum, prudenta BNR pare justificata, un semn ca memoria este utila uneori. Pe deasupra, retetele vechi si sim­plis­te ale FMI, care au esuat lamentabil in cazul crizelor de mai sus, sunt din nou oferite tarilor emer­gente de genul Romaniei, desi contin ma­suri (reduceri de cheltuieli bugetare, constran­geri fiscale) contrare celor aplicate - cu succes sau nu, ramane de vazut - in SUA, Germania, Franta etc. La Ministerul de Finante, in schimb, se repeta aceleasi greseli la nesfarsit. Fiecare ministru in functie a venit cu „idei” care de care mai revolutionare privind modalitatea de colectare a taxelor. Cu toate acestea, toti au avut aceeasi strategie: sa supraimpoziteze, intr-un fel sau altul, pe cei productivi si sa nu se atinga de „marea coruptie”, cea care genereaza cele mai multe venituri - neimpozitate, desigur - din economia neagra si cea gri. In loc sa simplifice drastic sistemul fiscal, sa il faca transparent si nebirocratic, liderii MF dintotdeauna incearca sa gaseasca modalitati inedite de a lua banii in avans de la contribuabili si, daca este posibil, sa nu ii mai dea inapoi niciodata. Simplificarea sistemului fiscal ar fi simpla: pe partea de venituri, fiecare contribuabil sa fie fiscalizat pe baza CNP-ului sau a CUI-ului, sa poata urmari intr-o aplicatie electronica in mod continuu ce taxe are de platit si cand, sa poata face aceste plati cat mai simplu, iar numarul taxelor sa fie minim. Mai important insa, pe partea de cheltuieli MF are datoria sa explice contribuabililor pe ce se cheltuiesc banii care provin de la ei. Ministerul de Finante, si nu Guvernul in totalitatea sa, are aceasta misiune dificila, avand in vedere ca ministerele  exista pentru a oferi servicii populatiei (educatie, sanatate, lege si ordine, infrastructura, protectie sociala), dar banii vin - si in perceptia populatiei si in realitate - de la Finante. Lucrurile care ar trebui facute - cele exprimate mai inainte - nu vor fi realizate, cu siguranta pentru ca nu are cine sa impuna decizia politica necesara. Trecutul nefericit al liderilor Finantelor romanesti (doar cu o exceptie in cei 20 de ani de dupa comunism) continua cu aceeasi forta. Din pacate pentru romani.