Pentru unii dintre noi, „waiting for the miracle to come”, celebrul vers al lui Leonard Cohen, se cântă altfel – ei fac miracolul să se întâmple. Este cazul lui Jonathan, un englez get-beget, îndrăgostit de Vama Veche. Inginer de profesie, fost corporatist ani buni, Jonathan este un simplu cântăreț de stradă. Pe Lipscani.

Jonathan David a renunţat la cărțile de vizită din buzunarul de la pieptul sacoului său englezesc pentru piatra cubică de pe Lipscani şi pentru plaja din Vama Veche. O decizie nesăbuită, am spune. Să renunţi la confortul unui job într-o mare corporaţie din Marea Britanie pentru a pleca în lume şi a te stabili într-o ţărişoară mică est-europeană, puternic lovită de criza economică, este un act de inconștiență. Astăzi recunoaşte că nu îi e dor de nimic de acasă. Doar de spitale curate.

„Am locuit în Wales, în Cardiff, toată viaţa mea. Am urmat planul pe care toată lumea îl urmăreşte pas cu pas. Liceu, facultate, job. Şi am realizat, după 10 ani de muncă, modul de viaţă în care mă scufundasem şi m-am întrebat: ce caut eu aici? Câştigam bine. Eram inginer şi lucram pentru două companii mari.”

A renunţat la cele două joburi şi timp de un an a lucrat pentru o altă companie, mai aproape de casă, pentru a reduce măcar din timpul pe care îl consuma zilnic spre serviciu, dar în paralel şi-a făcut un plan. Îşi dorea să călătorească.

Aşa că, la un an după acceptarea acestui ultim job, a plecat în Asia pentru trei luni. „Cred că ăsta a fost punctul de cotitură din viaţa mea. Da, luasem deja decizia, dar abia atunci, când am experimentat pentru prima dată o călătorie care nu era una clasică de familie, de o săptămână, am realizat că vreau să mă schimb cu totul.”

După această excursie, timp de şase luni s-a ocupat voluntar de persoane cu situaţii materiale precare şi care aveau nevoie de ajutor. În acelaşi timp s-a apucat şi de cursurile facultăţii de sociologie.

A ajuns în România prima dată în 2007, cu cinci ani în urmă, la puţin timp după ce fusese în Asia. Avea un prieten în Bucureşti şi acesta l-a dus într-un weekend în Vama Veche, unde s-a simţit atât de bine, încât anul următor a venit pentru o săptămână. Durata şederii a crescut şi mai mult în 2009, când a petrecut în staţiunea de la malul Mării Negre două săptămâni. Şi atunci…

Ca-n filme!

… atunci a cunoscut-o pe Raluca. Şi tot atunci a început şi povestea lui Jonathan, cântăreţ de stradă. „Când am cunoscut-o pe Raluca aveam chitara cu mine. Ne întorceam spre Bucureşti şi ne-am oprit la un supermarket. Cât îl aşteptam pe unul dintre prietenii mei să cumpere ce avea de cumpărat, mi-am scos chitara din husă şi, în glumă, mi-am pus pălăria pe jos: ia să văd dacă pot câştiga ceva. Am început să cânt Stand By Me sau Redemption Song şi, 15 secunde mai târziu, oamenii au început să-mi pună bani în pălărie. Aşa am început să cânt în stradă.” Timp de un an întreg, până a terminat Sociologia, a făcut „naveta” la Bucureşti, iar Raluca îl vizita în Anglia. La finalizarea studiilor, şi-a luat chitara în spate şi un singur bilet dus spre România.

În vizitele sale în țară cânta prin baruri şi a devenit cunoscut printre managerii de pe Lipscani aşa că, la puţin timp după ce a ajuns aici, a şi început să cânte regulat în DejaVu. După asta, lucrurile au început să se mişte de la sine. La Scena, Prometeus, Mojo… Jonathan şi-a acordat chitara pe scenele multor baruri din Centrul Vechi.

„Am cântat şi în Marea Britanie de câteva ori. Am cântat în Praga, în Frankfurt, în Haga, dar niciodată nu am avut succesul pe care l-am avut în România.”

Cuvântul cheie: întâmplător

Toată vara a cântat în stradă în Bucureşti, cât timp nu era în Vama Veche. Încet-încet, norocul s-a obişnuit că îl găseşte pe Jonathan pe Lipscani colţ cu Smârdan. „La un moment dat, cântam pe stradă în vara anului 2010 şi a venit cineva la mine şi mi-a spus: «vreau să cânţi la Bulandra la un festival de artă». Aşa că am cântat la Bulandra. Apoi în Timişoara la Festivalul Plai, la Zilele Oraşului în Huşi, în Slobozia cu Puiu Creţu. Şi tot aşa.”

Nu doar managerii de localuri l-au remarcat pe Jonathan. Comunitatea de folk l-a adoptat destul de repede şi ea după ce Puiu Creţu l-a văzut cântând în Prometheus şi i-a spus: „Eu organizez concerte. Vrei să cânţi?” Şi a acceptat.

Tot timpul cât a cântat în stradă, avea la vânzare un CD înregistrat de el, scris de el, cu piesele sale şi cu cover-urile preferate. Norocul a făcut ca un producător să cumpere CD-ul şi să îi placă. Şi a revenit pe Lipscani să îl invite pe Jonathan la studioul lui să-şi înregistreze piesele. „Cântam pe Lipscani şi un tip a venit şi a cumpărat CD-ul. Şi a revenit şi mi-a spus că este un CD prost şi că nu e înregistrat bine şi m-a chemat la el. Am tras 15 sau 20 de piese atunci şi le-am postat pe YouTube.”

Ce urmează?

Nu vrea să se angajeze permanent într un bar. Nu mai vrea să lucreze „cu acte” şi nici nu vrea să depindă de un concediu legal pentru a-şi planifica vacanţele. Raluca a demisionat şi ea la venirea lui în ţară şi au început să organizeze o serie de acţiuni caritabile. Se ocupă împreună de orfelinate şi încearcă să ajute copiii nevoiaşi. A strâns haine din Marea Britanie pe care le-a adus aici la centre pentru copii străzii.

Nu ne poate spune cât câştigă, pentru că nu e niciodată ceva constant, dar se simte bine aşa. Dacă este invitat la concerte, organizatorii acoperă de obicei costurile de deplasare şi de cazare, iar traiul în România, în opinia lui, nu este unul scump, chiar şi în contextul în care nu îşi refuză o ieşire la restaurant de fiecare dată când are chef şi pleacă în Vama Veche nu o dată pe an.

Nu l-ar convinge nimic să se întoarcă într-o corporaţie. Poate doar sărăcia. Consideră că cel mai mare păcat al corporaţiilor este lăcomia. Acceptă că fac şi bine, totuşi. Dar le condamnă obsesia pentru profit. „Cel mai mare păcat? Lăcomia. Şi profitul. Nu, nu e ca şi cum aş avea un plan pentru mapamond. Toată lumea trebuie să lucreze, toată lumea trebuie să facă ceva. Nu putem toţi să cântăm pe stradă sau să luăm bani de la părinţi. Cineva trebuie să aibă şi bani. Sunt multe lucruri bune pe care le fac companiile, dar această obsesie a lor pentru dezvoltare şi pentru profit nu este o obsesie bună. Cu toţii putem trăi cu mai puţin.”


CEA MAI FRUMOASĂ EXPERIENŢĂ


„Unul dintre cele mai frumoase momente a fost acum doi ani. Lucram cu un orfelinat şi am vrut să ducem copiii la mare, în Vama Veche. Am dat mailuri tuturor prietenilor noştri şi i-am rugat să doneze câte 5 euro ca să acopere costurile unei şederi de o noapte pentru un copil. Am reuşit să strângem peste 1.000 de euro pornind de la asta. Am luat cu noi 40 de copii şi 5 adulţi. Am stat trei sau patru zile la mare. O femeie angajată la un supermarket la care am intrat să facem cumpărături pentru drum, ne-a întrebat ce facem şi unde ne ducem. După ce i-am spus, ne-a dat îngheţată pentru toţi şi un bax întreg de biscuiţi. La cazare, ne-au făcut un discount uriaş. Toată lumea ne-a ajutat. Nu am avut pe ce să cheltuim toţi banii pe care îi strânsesem.”