Interzicerea transhumantei, inca din anul aderarii Romaniei la UE, nu a avut efecte negative asupra crescatorilor de oi. Dimpotriva, a dus la o crestere a numarului de animale de la an la an, astfel ca in momentul de fata efectivele depasesc 10 milioane de capete, aproape cat aveam inainte de 1990 (11 milioane). Romania a devansat la acest capitol tari europene cu traditie (Grecia, Italia, Portugalia) si ocupa pozitia a treia la nivel comunitar, dupa Marea Britanie si Spania.




Paradoxal, zonele cu cele mai multe oi din Romania nu sunt, asa cum multa vreme s-a crezut, Marginimea Sibiului si Dealurile Subcarpatice, ci tocmai Campia de Vest, res­pectiv judetele Timis si Arad. ,,Banatu-i frun­cea” nu pentru ca oamenii de aici au prins subit drag de oi, ci pentru ca sibienii care bateau inainte tara de la nord la sud, in lungul proces al transhumantei, au fost ne­voiti sa se opreasca intr-un singur loc. Si acesta a fost Banatul.

In Timis exista in mo­men­tul de fata peste 700.000 de oi, cres­ca­torii fiind orga­nizati in 1.610 exploatatii. Din pacate, stam bine numeric, dar prost din punct de vedere organizatoric. Si asta pen­tru ca traditia, cum le place sa spuna tuturor oierilor, bate inca business-ul orga­ni­zat. Consecinta, intermediarii, atat pe partea de produse din lapte de oaie, cat si pe partea de comert cu carne, fac legea.
Rasele romanesti traditionale nu au fost inlocuite cu rase straine, cum s-a in­tam­plat in cazul vitelor, pe de o parte din cau­za reticentei fermierilor, pe de alta parte din cauza adap­ta­bilitatii acestora la con­ditiile specifice tarii noastre. Daca in Anglia, spre exemplu, exista 76 de rase de oi, burse specializate si ferme cu o medie de cel putin 3.000 de capete, in Romania avem doar patru rase, intermediari si ferme cu o medie de cel mult 400 de cape­te. Turcana roma­neasca domina de departe in pre­ferintele oierilor (cu un procent de peste 60%), urmata de rasa tigaie (cel mult 18%) si meri­nosul de Transilvania, respectiv merinosul de Palas. Schimbarile intervenite in ultimii ani pe aceasta piata au obligat fermierii sa opteze pentru rasa care asigura si lap­te si carne, in detrimentul celor cu lana de calitate.

Carnea si laptele, la mana intermediarilor

Un studiu recent al Organizatiei Mondiale pentru Agricultura si Alimentatie (FAO), cu referire la Romania, ne arata ca 72% din veniturile crescatorilor provin din productia de carne, 20% din productia de lapte, in timp ce valorificarea lanii si a pieilor ocupa doar 7% din total venituri. Daca inainte de 1990 lana si pieile erau la mare cautare pe piata externa, in momentul de fata nimeni nu mai da importanta acestor produse derivate.

Vremurile se pot schimba insa. Saltul de la traditie la afacere se realizeaza cu mare greutate, pentru ca in lumea oierilor vin arareori investitori noi. Activitatea de cres­tere a oilor se continua dupa modelul stra­mosesc, din tata-n fiu, si dupa vechile metode de valorificare a produselor pana la etapa comercializarii acestora, unde si-au facut loc tot mai multi intermediari. Nu vedem in marile magazine carne de miel sau de oaie provenita din Romania pentru ca fermierii romani nu pot asigura produse stan­dar­dizate si nici ritmicitatea livrarilor. Se vand foarte multe oi la export, inclusiv pe pietele europene, dar niciun crescator din Romania nu poate sa faca de unul singur acest lucru.

Subventia tine loc de finantare

Opinia generala in randul crescatorilor de oi este aceea ca, pentru a fi rentabila, o ferma trebuie sa plece de la minimum 500 de capete. Daca luam un pret mediu de 70 euro/oaie, ajungem la concluzia ca un in­vestitor trebuie sa inceapa cu un buget de cel putin 25.000 de euro, la care se adauga alte cateva mii de euro pentru asigurarea utilitatilor. Nu luam in calcul unitatile de abatorizare sau de prelucra­­­re dupa stan­darde europene a laptelui, caci in acest caz suma se apropie de nivelul de 100.000 de euro.
Ce tanar intreprinzator detine acesti bani? Consecinta? Ramanem la traditie. Cu toate acestea, subventiile din bani europeni pentru suprafata concesionata la pasunat (sau cumparata), precum si subventiile pe animal pot sa ajunga la cateva zeci de mii de euro/an, la un numar de cel putin 500 de oi.

Din Marginime in Banat, dar tot sub cerul liber

Gheorghe Dioane a coborat din Margi­ni­mea Sibiului alaturi de fratele lui si au pus stapanire pe Timis si Arad, avand cele mai multe oi din zona. Nici nu vor sa auda de cu­vantul afacere, chiar daca intr-un an bun ruleaza cateva zeci sau chiar sute de mi­li­oa­ne de lei. ,,Oaia este traditie. Castig, nu cas­tig, altceva nu stiu sa fac, pentru ca asa sunt nascut”, spune Gheorghe, care pune oile cel putin pe acelasi plan cu familia. Vine din Poiana Sibiului si aici va ramane, probabil, pentru totdeauna. Oricum, locul de nastere nu i-a fost casa niciodata, caci in lungii ani de transhumanta ,,treceam pe acasa cat sa-mi sarut draguta”.

De primavara devreme si pana iarna singurul acoperis i-a fost cerul. Continua sa traiasca in acelasi fel si in lipsa transhumantei, dupa mai bine de 40 de ani de oierit, pentru ca nu poate avea incredere in nimeni. Cu cele aproape 3.000 de oi pe care le detine, Gheorghe este printre primii oieri din Romania, dar nu accepta ideea ca aceasta meserie este un ,,business”. ,,Sunt ani buni, in care se castiga, dar tot atat de aproape esti si de faliment, daca nu sti sa dra­muiesti veniturile”, spune el. Masina 4x4 cu care a venit la intalnirea cu noi nu este un semn al prosperitatii, ci mai curand o necesitate, iar povestile de dinainte de 1990, potrivit carora oierii din zona Sibi­u­lui faceau cerere la Partid pentru a le aproba cum­pa­ra­rea unui elicopter, sunt simple le­gen­de.

Gheorghe este un crescator de oi si nimic mai mult. Nu are nici abator, nici ins­t­alatii ultramoderne pentru prepararea lap­te­lui si nici o gramada de angajati. Cu trei ciobani, dar cu de trei ori mai multi caini, se descurca. A fost si in tari straine, a vazut in Anglia cum la 3.000 de oi nu exista niciun cio­ban, dar el a ramas tot la oieritul tra­di­tio­nal. Oile stau sub cerul liber in majo­ri­ta­tea timpului, acolo de unde nici el nu lipseste mai mult de cateva zile pe an. Il ingri­jo­reaza seceta mai mult decat orice, pentru ca in lipsa pasunatului trebuie sa cumpere fu­raje si porumb din banii castigati in prima­vara in urma vanzarii mieilor. ,,Inainte sa intram in UE era liber­tate totala, nu aveai probleme nici cu pasu­natul, nici cu inter­me­diarii. Duceam 1.000 de kilograme de branza la piata, in trei zile vindeam tot si puneam banii la curea. Acum nu mai avem ce cauta in marile piete”, spune ciobanul. Dar nu e dracu’ asa de negru, caci se castiga si in conditiile astea. Important este sa ,,ai doza de nebunie”. Pentru Gheor­ghe, asta chiar nu e o problema, caci a luat-o de la strabunicii lui si, probabil, o va trans­mite si celor doi fii ai sai. Desigur, lui ii place sa-i spuna traditie.

Traditie? In primul rand afacere

Pe Aron Cupea l-am gasit pe o miriste, la apro­ximativ 30 km de Timisoara. Om al mun­telui, din Vaideni, judetul Valcea, Cupea a gustat transhumanta nu mai putin de 22 de ani, batand trei sferturi din tara. Nu-i pare rau ca s-a stabilit in Banat, unde pastoreste peste 700 de oi, ajutat de un pusti de prin Botosani care si-a facut ,,stagiul” in oierit in Italia, alaturi de tatal sau. ,,Se castiga din oi”, spune acesta transant. In primavara a vandut 300 de berbecuti la aproximativ 100 de euro bucata, a concesionat pe 20 de ani peste 40 de hectare de teren, cultiva alte 10 hectare cu porumb si lucerna si e convins ca trece iarna fara probleme. Transhumanta i-a ramas in sange, caci nici acum nu sta pe acasa mai mult de trei luni pe an, restul - in camp, alaturi de oi. Are o oarecare nostalgie dupa perioada de dinainte de 1990, cand ,,faceam bani cu gramada” pentru ca nu exis­tau intermediari.

,,De-as putea vinde branza di­rect la piata as castiga si mai mult, dar acolo nu mai e loc pentru noi”, spune Cu­pea, care mizeaza suta la suta pe turcana ro­ma­neasca. Are un singur baiat, care a ales sil­vi­cultura in locul oieritului, dar se vede trea­ba ca nu a fost cea mai fericita alegere: ,,Il iau alaturi de mine pentru ca si-a dat si el seama ca la salariu de 800 de lei pe luna nu are cum sa-si intretina familia”. Important e ca ,,treaba cu oile merge, si asa va fi multa vre­me de aici inainte. O fi si traditie, dar pentru mi­ne e in primul rand afacere”, conchide Cupea.

Pasiune si dragoste pentru animale

Zona Clujului, o localitate ascunsa intre dealuri, care ne obliga sa urcam pe un drum forestier unde cu greu reusim sa evitam un tanar tuns punk ce coboara cu bicicleta din deal ascultand muzica in casti. Imagine SF pentru noi, obisnuiti cu ideea ca taranii nu au nimic in comun cu tehnologia. Aflam in scurt timp ca este fiul unuia dintre putinii proprietari de oi din zona. Cu ajutorul lui l-am gasit pe Viorel Roman, ciobanul ,,ex­cep­tie” si fara traditie din aceasta zona.

Cu toate acestea, are deja 25 de ani de ,,meserie”. Trece pe acasa o data la cateva luni doar ca sa stea putin cu cei dragi. In rest traieste pe dealuri alaturi de turma sa de 150 de mioare. ,,Poti sa-mi dai tot aurul din lume. Poti sa ma lasi fara casa sau fara mancare, dar la oi nu renunt”, isi incepe Viorel povestea. Cu o vor­ba linistita, de om care are timp sa zica tot ce are de zis, recunoaste ca cele 150 de oi pe care le pastoreste singur nu sunt ,,mo­del de business”, ci sursa de trai pentru el si ai lui.

S-a descurcat greu cu ciobanii, ,,ca lu­mea nu mai e ce-a fost” si toti se gandesc doar la bani. ,,Nu mai gasesti ciobanii care erau odata. Acum trebuie sa fac totul cu ma­na mea”. Nu s-a imbogatit, insa n-o duce rau. Modest, evita sa spuna cat castiga pe an, pentru ca ,,sunt ani buni in care scoti de doua-trei ori mai mult fata de cat te asteptai si ani prosti, in care abia daca mai stii de ce ai muncit”. Branza o face cu mana lui si o vinde pe toata. Nu la piata, nu la turisti. O vinde in zona, la taranii lui. Mielutele le vinde in viu intermediarului care ii ofera mai mult. In viu, pentru ca n-ar suporta sa vada un miel taiat din turma lui. Prefera sa piarda bani decat sa-si pateze sufletul cu sangele unui animal atat de drag lui.

Viorel admite ca turma ii aduce anual un profit, mai mic sau mai mare. Judecand dupa aspectul sau, zambim neincrezatori. Am invatat insa sa trecem peste asta din momentul in care am inteles ca n-ai cum sa faci afaceri cu oi fara sa iubesti meseria asta. Cu alte cuvinte, oricat de bine te pricepi la calcule, n-o sa scoti la lumina o afacere din turmele de oi daca nu dormi langa ele pe camp, daca nu le stii nevoile. Ca orice cioban, are si pierderi. ,,Uite, acu’ o saptamana un prieten mi-a dat sa-i ingrijesc 40 de oi sterpe. Am gasit-o pe una moarta de dimineata si l-am sunat. Mi-a zis sa o dau la caini. El intelege treaba cu oile, dar cineva din afara nu are cum. Aici nu merge, daca vrei sa fii doar om de afaceri. In oierit poti face ceva doar cu pasiune si dragoste pentru animale”.

Statul l-a falimentat inainte de vreme

A absolvit Facultatea de Cibernetica, Sta­tis­tica si Informatica Economica cu aproape 15 ani in urma si „parea ca nimic nu ma reco­man­da sa devin oier”, isi incepe poves­tea Gabriel Nitulescu, un intre­prinzator care a decis in 2006 sa investeasca in cresterea ovi­nelor. „Rezultatele, la patru ani dupa ce am intrat in afacerile cu oi, par sa confirme acest lucru, pentru ca din 730 de oi, cat am avut in perioada de maxim, acum am ramas cu 35. Si totusi, planul de afaceri pe care l-am facut nu a avut niciun cusur... Cu o singura excep­tie”, explica Nitulescu.
S-a decis sa investeasca in cresterea ovi­ne­­lor, considerand ca in Romania mai e des­tul loc pentru dezvoltare. Riscurile luate in cal­cul de tanarul „oier” erau posibilitatea unei epidemii, furtul si asigurarea capita­lu­lui de lucru, in conditiile in care veniturile au un puternic caracter sezonier, iar chel­tu­ielile trebuie acoperite pentru tot anul. Va­ri­an­ta aleasa a fost aceea a unei cresteri rapide, spri­jinita prin credite, tocmai pen­tru ca in doi ani sa ajunga la numarul de animale care sa-i asigure depasirea pragului de renta­bi­li­tate.

Totul a fost luat in calcul, cu o singura ex­ceptie: reactia institutiilor statului. „Nu m-am gandit ca tocmai acestea vor ignora le­gi­le interne si nu vor respecta regulame­n­tele UE”. Concret, in 2007, desi ar fi tre­buit sa ob­tina subventii pe cap de animal, precum si pe pasunea utilizata, nu a luat nici macar un leu. Era vorba de subventii de aproximativ 21.000 de euro. „Am luat in cal­cul si faptul ca banii ar putea veni cu intarziere de sase luni-un an, dar nu ca ei nu vor veni nicio­da­ta. Din pa­ca­te, am con­tat pe acesti bani atunci cand am calculat ven­iturile pe care le voi utiliza pentru a ram­bursa creditele si a-mi asigura capitalul de lucru. Am dat Minis­terul Agri­cul­turii in judecata, dar instanta a considerat ca nu am calitate procesuala, lucru cat se poate de fals”.

Totusi, nu acesta a fost principalul motiv al esecului. „Cea mai mare lovitura pe care institutiile statului mi-au aplicat-o a venit in iunie 2008, cand APIA mi-a comu­nicat ca nu voi primi subventia pe suprafata de aproximativ 21.500 de euro. Lovitura a fost cu atat mai dura cu cat banii respectivi ar fi trebuit sa-i folosesc pentru plata unui contract de inchiriere a unei pasuni mon­tane de circa 250 de hectare, ce s-ar fi intins pe cinci ani si care mi-ar fi adus si subventii de aproximativ 75.000 de euro pe an”. Lipsa acelor bani l-a obligat sa vanda o parte din oi pentru a face fata cheltuielilor, ceea ce l-a adus sub pragul de rentabilitate si l-a facut ca in 2010 s­a lichideze in mare par­te afacerea. „Daca reusesc sa-mi recu­pe­rez banii de la APIA, o voi lua de la capat, pentru ca, privind in urma, calculele si prognozele mele cu privire la afacere s-au dovedit corecte”, conchide Nitulescu.

Doctorul gata sa rupa cu trecutul

Pe Felician Negrut sau ,,doctorul”, asa cum il stie toata lumea in Banat, l-am cunoscut pe Internet, unde am descoperit ca este punct de referinta in toate discutiile pe marginea sectorului ovinelor. Mai lucreaza inca la fermele Smithfield, dar este decis sa inceapa o afacere din cres­terea oilor cu randamente ridicate. De cativa ani incearca sa naturalizeze in Romania o specie de oi din Africa de Sud, Dorper, cu un ran­dament foarte bun de carne. Afacerea pare simpla la prima vedere. A importat aceasta specie, care combinata cu Turcana roma­neasca ii creste acesteia din urma pro­ductia de carne.

Mai mult, oile Dorper pasu­neaza mult mai eficient, cu pierderi mai mici decat rasele romanesti, motiv pentru care au un randament bun la sacrificare. In plus, car­nea de Dorper nu are gustul specific car­nii de oaie, motiv pentru care este in topul pre­ferintelor consu­ma­to­rilor vestici. Afacerea doctorului este un fel de atin­gere a artis­tului peste turmele de oi autoh­tone si, in urma combinatiei cu berbeci Dorper, tur­canele noastre ar putea deveni adevarate perfor­mere pentru buzunarele proprie­ta­rilor de oi. Evident ca totul suna mult mai bine decat este in realitate fiindca, din nefe­ri­cire, pretul inca prohibitiv al berbecilor Dorper si reticenta la nou a pro­prietarilor de oi fac ca acest experiment sa fie privit cu scepticism.

Acum insa Felician Negrut a ajuns la un efectiv de aproape 100 de oi Dorper, asta chiar daca, de Paste, mieii se vand ca painea calda. Sunt ceva mai scumpi, dar merita toti banii, spune doctorul. Pentru el, afacerea a devenit intre timp si un hobby si nu se mai vede facand altceva in viitor.