Un manual vechi de 300 de ani, legat în piele, conţine cea mai veche culegere cunoscută de instrucţiuni cu privire la moduri de a comunica pentru surzi, conform LiveScience.com.


Manualul care i-a aparţinut lui Alexander Popham, un adolescent surd dintr-o familie nobiliară engleză, care a fost învăţat să vorbească în anii '60 ai secolul XVII. Manualul legat în piele a fost descoperit în 2008 la un impunător conac nobiliar denumit Littlecote House. Descoperirea sugerează că unul dintre tutorii băiatului, John Wallis, a înţeles cu câteva sute de ani mai devreme decât ne-am fi aşteptat, că surdo-muţii aveau nevoie de un limbaj special pentru a comunica, conform lingvistului David Cram de la Universitatea Oxford.

De asemenea, se pare că Wallis folosea şi o metodă rudimentară de limbaj prin semne, conform lui Cram.  'Wallis susţinea că pentru a putea să înveţi o persoană surdă limbajul nostru, un limbaj sonor, va trebui mai întâi să înveţi limbajul surzilor', a declarat Cram pentru LiveScience. În acea epocă, oamenii surdo-muţi erau consideraţi incompetenţi şi nu aveau dreptul de a primi moştenire sau de a lăsa prin testament. Pentru a conserva statutul social al fiului lor, familia Popham le-a solicitat unor cărturari renascentişti din epocă, Wallis şi William Holder, să-l înveţe să vorbească.

În mod cu totul surprinzător, Alexander Popham a învăţat să comunice şi să vorbească (deşi izvoarele istorice nu explică prea bine cum), a devenit un fel de celebritate minoră a epocii şi a fost chiar şi prezentat la Curtea Regală. Dar Wallis nu a fost primul care a experimentat cu un limbaj al semnelor. Sute de ani mai devreme, călugării benedictini, care jurau să păstreze tăcerea, îşi dezvoltau propriul limbaj prin semne.