Dar de la vorbe la fapte drumul este destul de lung. Un adevar subliniat inclusiv de expertii cabinetului american de consultanta IHS, potrivit carora dobandirea independentei energetice a UE va necesita ani buni de munca si de investitii.

In 2013, Gazprom a livrat 27% din necesarul de gaze naturale al UE. Intr-un singur an, dependenta a progresat, practic, cu 4%, iar gigantul rus viseaza sa ramana pentru mult timp principalul furnizor al UE. Argumentandu-si ambitiile, Gazprom vine cu un argument solid: rezervele din Marea Nordului se epuizeaza. De fapt, Londra a constatat ca productia britanica de hidrocarburi s-a diminuat cu 38% in trei ani.

In acest context, unde sunt alternativele?

In Statele Unite? Ascensiunea spectaculoasa inregistrata in ultimii sase ani de exploatarea gazelor de sist au permis economiei americane, lider mondial, sa-si acopere singura necesarul. La 5 martie, John Boehner, seful majoritatii republicane din Camera reprezentantilor, a cerut Departamentului energiei sa accelereze ritmul, pentru ca, astfel, gazele americane sa poata fi exportate pe Batranul continent.

La ora actuala, sase proiecte de terminale pentru export asteapta aprobarea forururilor competente din SUA. Unul dintre ele, care a primit unda verde, ar putea livra primii metri de gaz natural lichefiat, cu vaporul, la sfarsitul anului 2015. Problema este ca ele au fost deja rezervate de un cumparator japonez. In SUA este o adevarata batalie intre industria locala, care doreste acest gaz si producatorii, care vor sa-l exporte pentru a obtine un pret mai bun. Ca atare, in cel mai bun caz, gazul lichefiat american nu va putea ajunge in Europa mai devreme de 2016-2017.

Pe de alta parte, pentru a primi acest gaz, europenii au nevoie de mai multe terminale de prelucrare a gazelor lichefiate. E adevarat, se lucreaza deja la acest aspect. Tarile baltice, spre exemplu, care depind 100% de gazul rusesc, au deschis cateva santiere sau au lansat proiecte, care impun insa cheltuieli de sute de milioane de euro. Majoritatea nu vor fi operationale in viitorul imediat. Dar, odata intrate in exploatare, ele vor putea, teoretic, importa gaz lichefiat de la orice furnizor, de la Qatar sau Algeria.

O alta sursa o reprezinta gazul azer, care va ajunge in Europa via viigoarele gazoducte Tanap si TAP, care, traversand Turcia vor furniza europenilor 10 miliarde de metri cubi pe an. Adica 2% din consumul actual al Batranului continent. Dar nu inainte de 2018.

Europenii analizeaza si alte variante. Importante rezerve de hidrocarburi au fost descoperite in partea orientala a Marii Mediteranei, in apele dintre Israel si Cipru. Avand insa in vedere reticentele Turciei si investitiile necesare, exploatarea ar putea demara peste cel putin 10 ani. Acelasi interval de timp si pentru realizarea, inca ipotetica, a proiectelor privind gazele de sist in Europa.

Alternative la gazul rusesc exista. Dar dependenta energetica de Moscova va dura inca o perioada destul de lunga de timp. La randul lui, Gazprom nu este interesat de intreruperea brutala a livrarilor spre Europa. „Gazprom ar avea prea mult de pierdut”, a rezumat Yves Zlotowski, economist sef la Coface, un bun cunoscator al Rusiei. Mai mult de jumatate din castigurile Gazprom depinde de clientii fideli din Europa.