"Deschide", striga el, aratand cu degetul spre telefonul meu mobil. Ascultator, introduc parola. Vamesul imi ia aparatul, intra in albumul foto, trecand rapid in revista imagini cu familia, copii sau cele surrprinse in Hong Kong. Multumit de ceea ce a vazut, el isi muta privirea spre geamantan. "Carti?". Nu, nu am. "Filme"?. Nici filme.

Sunt trimis la alt ghiseu,unde o femeie ceva mai simpatica si amabila intra in laptopul meu. Toti pasagerii avionului cu care am calatorit, fie ca e vorba de turisti rusi sau oameni de afaceri din China, un grup de pensionari din Japonia sau altul din Coreea de Sud, sunt supusi aceleeasi proceduri. Una umilitoare, penibila.

M-am gandit ca nu asa se comporta un stat stapan pe sine. Este, mai degraba, atitudinea unui regim vesnic temator de lumea inconjuratoare. De ce le este frica? Ce se poate intampla daca informatiile din afara patrund inauntrul tarii?

In fata aeroportului am fost intampinati de un grup de insotitori. De mine s-a apropiat un barbat de varsta medie, tuns scurt si imbracat intr-un costum prea mare. Suntem invitati sa urcam intr-o Toyota. Incerc sa leg o conversatie cu unul dintre ghizii nostri. Dar domnul Kim nu pare vorbaret. "Obserba ca pe strazile Phenianului sunt mai multe masini decat am vazut ultima data cand am vizitat capitala dumneavoastra", spune eu 

Nici un raspuns. "Sunt si blocaje in trafic?". Domnul Kim da din cap afirmativ. Intr-adevar, mult mai multe autoturisme. In special de productie chineza. Blocurile construite in stil sovietic sunt vopsite in diferite culori, dela roz si verde, la portocaliu. Pe ansamblu, orasul pare mult mai curat si mai vesel.

Oricum, Phenianul nu arata ca orice alt oras asiatic. Nu exista reclame luminoase. Sunt in schimb, portrete urisase cu liderii tarii. "Ce poti face la Phenian vineri seara?", o intreb pe insotitoarea noastra. "De ce va intereseaza numai seara de vineri?", imi raspunde ea, foarte mirata de intrebarea mea.

Masina intra pe teritoriul unui complex rezidential mult mai modern: vile spatioase, inconjurate de gradini bine ingrjiite. Este ca o copie a unui cartier de lux din America anilor 1970. Ne cazam si hotaram sa iesim in oras. Dar cand ne indreptam spre poarta complexului, auzim strigate disperate in urma noastra. Mai multe persoane alergau spre noi, agitand mainile. "Sunteti asteptati in sala de mese. Va rugam, trebuie sa mergem imediat acolo". Nu am mai plecat nicaieri, fireste.