Pentru ca, explica sursa citata, in plan strategic, acest curs este evident indreptat impotriva Chinei. Statele Unite au mai incerca sa revena in Asia, sub mandatul presedintelui George W. Bush, dar atentatele de la 11 septembrie au blocat aceste planuri. Problema este ca, pe termen lung, aceasta politica s-ar putea dovedi o mare greseala a SUA, estimeaza publicatia.

Ce anume ne permite sa facem o astfel de afirmatie? Provocarea careia trebuie sa-i faca fata America nu provine din China, ci izvoraste din propria slabiciune a SUA. Multi americani nu cred ca o putere precum SUA poate intampina dificultati. Punct de vedere sustinut, de altfel, de numerosi oameni din alte tari ale lumii. Nici chinezii nu cred si nici nu vor ca Americii sa i se intample ceva, pentru ca o cadere a Statelor Unite – atat ca structura politica, dar si ca „jandarm mondial” – nu ar insemna nimic bun pentru China.

In istoria moderna, America ca model al sistemului politic a fost intotdeauna un partener dorit de numeroase natiuni si de la care au invatat toti liberalii lumii. In calitate insa de „jandarm mondial”, SUA au servit intereselor comunitatii international in intreaga lume. Dar America nu poate intelege ca, in realitate, China nu este ca alte mari puteri. Spre exemplu, China a fost altfel decat Uniunea Sovietica. Inca de la lansarea politicii de reforme si deschidere, China a optat in favoarea aderarii la sistemul international condus de SUA, operand schimbari pentru a „jonctiona” cu acest sistem. Chiar daca, dupa aceea, China a refuzat sa danseze dupa cum canta SUA, Beijing si-a facut mereu datoria, onorand obligatiunile de membru al ordinii mondiale.

America are interese in orice colt al lumii, dar interesele Chinei sunt limitate. Ele vizeaza exclusiv teritoriul tarii si apele ei teritoriale, chestiuni care se refera numai la China si la vecinii ei. Americanii au interese vitale pretutindeni in lume si inteleg foarte bine toate acele probleme care au o importanta critica pentru Beijing. Daca SUA vor sa joace un rol activ de negociator intre China si vecinii ei, Washingtonul are toate posibilitatile. Dar SUA nu vor sa-si asume acest rol, vorbind despre „intoarcerea in Asia” si ocupand pozitii de partea aliatilor (tari care, intamplator, au dispute teritoriale cu Beijing).

Daca „intoarcerea in Asia” ar fi de factura strict economica, totul ar fi in regula. Statele din regiune ar saluta un astfel de pas din partea Americii, inclusiv China. Dar componenta militara si polica a acestei initiative nu face decat sa adanceasta divergentele din zona. Daca SUA vor merge mai departe, decarand China inamicul lor, va gresi. Nu, scrie publicatia citata, China nu va accepta niciodata o confruntare directa cu SUA. Intarirea prezentei militare a SUA in Asia va obliga insa Beijingul sa accelerareze procesul de modernizare a fortelor sale armate. Pe de alta parte, avand in vedere ca „intoarcerea in Asia” presupune un transfer de resurse strategice din alte regiuni, Beijinul trebuie sa-si extinda strategia asupra acestora.

In politica lor fata de China, Statele Unite pot comite unele erori, pentru ca americanii nu inteleg China. Americanii sunt convinsi ca o tara in plina ascensiune va lansa inevitabil provocari la adresa liderilor in exercitiu, ba mai mult, va impune modul lor de gandire altor state. Istoria relatiilor internationala arata insa ca asa numitele „drame” in relatiile dintre diferitele natiuni s-au produs, in general, in Europa, iar actuala teorie a relatiilor internationale se contruieste pe experienta diplomatiei europene, care nu are nici o legatura cu experienta lumii din exteriorul spatiului occidental. Prin urmare, nu China are de gand sa provoace SUA. Mai degraba SUA se tem de o China tot mai puternica din toate punctele de vedere, estimeaza Lianhe Zaobao.