Creşterea şi educarea unui copil reprezintă o provocare nu doar de ordin personal, social, dar tot mai mult una de ordin financiar. Conform datelor furnizate de Institutul Naţional de Statistică (INS), în 2001 o familie cu un copil de sub 18 ani avea cheltuieli lunare de 188,14 lei pe persoană. Un deceniu mai târziu, acestea au ajuns la 765,36 lei. În aceeaşi perioadă, a crescut cu două până la trei procente numărul familiilor care au decis să aibă un singur copil, în loc de doi sau mai mulţi. Specialiştii în psihologie arată că perioadele de criză economică sunt un catalizator al unor întregi serii de temeri şi al stresului acumulat de părinţi. Criza, susţin ei, poate aduce un plus de instabilitate în viaţa oamenilor. Priorităţile se pot schimba, iar siguranţa, socotită una dintre nevoile fundamentale ale fiinţei umane, este pusă sub semnul întrebării.

În aceste condiţii, devine tot mai clar de ce mulţi părinţi presupun că, printr-o pregătire mai riguroasă, le pot creşte propriilor copii şansele de a avea succes şi de a reuşi ceea ce ei înşişi nu au reuşit. Pe parcursul procesului de educare, însă, intervin nenumărate capcane. Cea mai frecventă este aceea a suprasolicitării. Nu mai este deloc o noutate faptul că mulţi copii care nu au împlinit încă vârsta şcolarizării sunt mai ocupaţi decât părinţii. Lector Dr. în Psihologie Georgeta Pânişoară, director performante.ro şi coautor al cărţii "Cele 7 medalii ale succesului", spune că "nu ideea de cursuri suplimentare este greşită, ci supraîncărcarea programului copilului şi modul în care părintele alege aceste cursuri, în corelaţie cu vârsta şi interesele lui. Ele ar trebui urmate după o deliberare profundă asupra a ceea ce poate, ceea ce vrea şi ce îi trebuie efectiv copilului. Să nu uităm că supraîncărcarea este calea cea mai sigură pentru instaurarea oboselii premature, a dezinteresului şi a stresului. Un barometru pentru părinte ar trebui să fie starea generală a copilului. În acelaşi timp, se impune o discuţie lunară cu el privitor la interesele sale, la progresele realizate şi la ce trebuie făcut în continuare."

Problema este mai complexă, însă, adânc înrădăcinată în mentalităţile noastre. Diferenţele între ţările vestice şi România reies şi din stilul educaţional practicat în ultimele 3 decenii. În vreme ce la noi şcoala oferă programe şcolare şi manuale încărcate de informaţie, în care fiecare profesor este atent doar la materia predată de el şi făcând abstracţie de volumul de muncă cerut de către colegii săi, în Vest educaţia presupune în primul rând pregătirea pentru viaţa activă. Educaţia este axată pe creativitate, pe generarea unor proiecte, pe munca în echipă şi pe insuflarea încrederii de sine. În faţa unei astfel de realităţi, pentru un părinte român cursurile opţionale rămân, în multe cazuri, o modalitate prin care încearcă să se asigure că îi oferă copilului şansa de a experimenta diversele posibilităţi. În acelaşi timp, nu trebuie uitat, ne aminteşte psihologul, că „un efect secundar al prezenţei copilului la un program care include multe opţionale îi răpeşte părintelui din timpul pe care ar trebui saă îl petreacă cu cel mic”.

O familie bogată = un copil  care va reuşi?
O cercetare preluată de "The New York Times" a evidenţiat faptul că este posibil să existe o diferenţă între părinţii cu venituri mari şi cei cu venituri reduse, privitor la reuşita în educaţia copiilor. Studiul a ajuns la concluzia că persoanele cu venituri mari au şanse să fie părinţi mai buni decât cei cu venituri reduse. Lector Dr. G. Pânişoară explică: „Un bun părinte trebuie să aibă resurse psihice, dar şi fizice, consistente. Trebuie să facă anumite sacrificii. În fond, cu toţii avem resurse limitate de autocontrol. Unui părinte cu venituri mici îi va fi mai greu să gestioneze atât necesităţile de dezvoltare ale unui copil, cât şi propriile probleme. Dacă ne investim energia într-o direcţie, rămâne mai puţin timp şi mai puţină disponibilitate pentru relaţia cu copilul. Dar aş vrea să pun accentul: un astfel de părinte POATE să fie un părinte mai bun, nu neapărat şi ESTE unul! Viaţa ne-a demonstrat destule cazuri în care posibilităţile materiale nu au dus la o creştere a gradului de educabilitate. Ne-a mai demonstrat că de, multe ori, o investiţie afectivă şi temporală poate să suplinească lacunele materiale. Iată de ce este nevoie ca toate trebuinţele copilului să fie îndeplinite: cele materiale, de timp, de atenţie, de responsabilizare”.

Dezechilibrul dintre „trebuie să” şi „nu îmi permit să”?
Mulţi indivizi responsabili, dar nepregătiţi din punct de vedere financiar pentru venirea pe lume a unui copil, amână momentul. Aceştia, dar şi cei care întâmpină probleme de ordin financiar pe parcurs îşi pun întrebarea firească: "cum se poate rezolva o bună creştere şi educaţie a unui copil fără acces la resurse financiare substanţiale? Un calcul simplu arată că, pentru a avea grijă în mod decent de un copil de 4 ani, de exemplu, este necesar un buget lunar de aproximativ 2.000 lei, dacă acel copil urmează o grădiniţă privată şi are şi câteva opţionale incluse, cum ar fi o limbă străină, sport şi artă. „Într-adevăr, lucrurile nu mai sunt atât de simple, în condiţiile în care părintele ştie că trebuie să acţioneze cumva, dar nu are şi pârghile necesare să o facă.

Acest dezechilibru între trebuie să şi nu pot să poate produce prejudicii clare climatului familal, dar şi stimei de sine a copilului. Iată de ce este firesc ca un părinte care are anumite valori după care îşi ghidează viaţa să dorească şi pentru copil o dezvoltare într-o astfel de lume. Aşa poate să ‘migreze’, măcar la nivel de imaginaţie, într-o societate care este bazată mai mult pe reguli, pe predictibilitate, în care valorile în care el crede sunt respectate”, Aici, este foarte important modul în care părintele reuşeşte să construiască împreună cu copilul său un climat de încredere în sine şi de stabilitate emoţională.

Nu spun că o comparare defavorizantă auzită la colegi, de tipul eu am fost în vacanţă unde tu nu o să ajungi niciodată nu are urmări asupra modului în care se vede pe sine un copil. Reacţia celorlalţi este un puternic indicator despre ceea ce fiecare dintre noi credem despre propria persoană. Dar părintele este cel care trebuie să îşi înveţe copilul să fie puternic, să nu fie afectat prea tare de conduita negativă a colegilor”, avertizează  psihologul. "Copilul trebuie învăţat să reziste încercărilor de manipulare şi de umilire provenite de la ceilalţi. Iar părinţii trebuie să ştie că o sursă importantă a educaţiei copilului este dată încă din primii ani din familie, prin exemplul dat chiar de ei. Intuitiv, poţi dezvolta diferite idei care să îl ajutel. Având educaţia „de pe vremea noastră” şi cei 7 ani de acasă, poţi să dezvolţi un sistem de valori puternic, ceva care, de regulă, oricum nu înveţi din afară.

Nu în ultimul rând, copilul trebuie învăţat să preţuiască ceea ce are, să se bucure de progresele şi de succesele sale, şi nu numai de cele care îi sunt oferite de părinţi. În sfârşit, un rol major îl are şi şcoala. Cadrele didactice trebuie, la rândul lor, să înveţe să lucreze cu copiii astfel încât ei să se cunoască şi să se preţuiască reciproc, să se deschidă unii faţă de ceilalţi, să lucreze în echipă şi să împărtăşească succesele comune. În acest mod, diferenţele de orice tip dintre ei se vor atenua şi atmosfera din grup va fi benefică stimei de sine a fiecăruia dintre copii. Încrederea în sine este rezultatul unui echilibru relaţional între comunicarea celui mic cu cei din jur şi comunicarea cu propria persoană."

Psihologul mai arată că "întreg procesul trebuie dezvoltat de timpuriu, din momentul în care cel mic este capabil să înţeleagă lumea din jurul său. Un factor cheie este dat de confortul, de siguranţa pe care i le oferă părinţii. (în acest sens, un experiment psihologic a arătat că 74% dintre bebeluşi au trecut fără probleme peste o suprafaţă de sticlă ridicată la aproximativ 30 cm de podea atunci când faţa mamelor lor, situate în partea opusă, arăta bucurie sau interes. Dacă mamele erau mânioase ori triste, mult mai puţini copii au ales să îndeplinească sarcina. Lucrurile au devenit însă dramatice în cel de-al treilea caz: niciun copil nu a acceptat să treacă peste suprafaţa de sticlă, dacă mama părea speriată). Iată de ce trebuie să fim foarte atenţi ce mesaje transmitem copiilor noştri dacă vrem să capete încredere în ei înşişi, subliniază psihologul.

Alte câteva regulile de bază
"Un alt element important este consecvenţa", atrage atenţia G.Pânişoară. "S-a observat că, de cele mai multe ori, elementul predictor al încrederii în sine este chiar succesul. Copilul trebuie încurajat pas cu pas, sprijinit, chiar dacă acest lucru nu înseamnă automat că vom da feedback pozitiv şi atunci când nu există rezultate bune. Pe de altă parte, prea mulţi părinţi utilizează excesiv expresia nu ai voie. Sigur că micuţul trebuie să afle ce aspecte din lumea înconjurătoare sunt benefice pentru el şi care nu sunt, dar modul în care se va produce acest lucru trebuie să presupună discuţii cu copilul, explicarea detaliată a motivelor pentru care nu e voie şi propunerea, în schimb, a unui comportament sănătos, pe care copilul să îl considere la fel de atractiv ca pe comportamentul indezirabil.
O manieră de relaţionare bazată pe feedback negativ constant, de tipul nu poţi, nu o să reuşeşti, diminuează consistent imaginea de sine şi încrederea în forţele proprii.

Iată de ce părinţii trebuie să se asigure că nu există diferenţe prea mari între mesajele lor de susţinere şi încurajare şi cele pe care copilul le primeşte din partea altor adulţi, care au prestigiu în ochii săi - profesori, bunici etc. Copilul îşi formează percepţia imaginii de sine din interacţiunea cu toţi aceştia, nu doar strict în relaţia cu părinţii săi. Ceea ce trebuie să facă părinţii români, crede psihologul, „este să găsească căi prin care să gestioneze stresul din propria viaţă şi să nu-l reverse în educaţia propriilor copii. Atunci când gestionăm incorect propriul stres şi propriile frustrări, ajungem în situaţia să ne simţim expuşi, să ne simţim fără putere în faţa stresului adiţional pe care experienţele copilului nostru îl aduc în propria viaţă."

 

Mitul copilului singur

În mentalitatea românească s-a înrădăcinat ideea că un copil unic presupune neapărat un comportament de răsfăţ. Psiologul explică dacă asta este bine sau e rău, trimiţând mai întâi la rădăcinile problemei. "În primul rând, există o situaţie obiectivă: copilul unic are atenţia întregii familii focalizată asupra sa, grija părinţilor este mai consistentă şi recompensele materiale şi afective pe care părinţii le pot da sunt şi ele mai mari. În familiile cu mai mulţi copii toate acestea se pot diminua, pentru că sunt divizate să „ajungă” la mai mulţi (când ai mai mulţi copii îi ajuţi să se spele pe rând, îi ajuţi la teme pe rând, unele proiecte consumă mai mult timp decât altele etc).

La fel se întâmplă cu grija părinţilor pentru copilul unic: ei sunt la prima (şi singura, în unele caazuri) experienţă a creşterii unui copil şi stresul lor se cuantifică în efortul mai mare de a face totul bine, de a se instrui, ca părinţi, de a se asigura că îi oferă copilului o educaţie de calitate.

În sfârşit, în al treilea rând, fiind singurul copil, acesta poate primi şi cadourile, jucăriile, hainele pe care nu trebuie să le mai împartă cu un frate ori o surioară. Iar chiar dacă vorbim de o familie cu venituri mari, acest lucru poate să însemne câteodată posibilitatea de a avea ceva ce colegii de la şcoală nu au, de a dispune de mai multe resurse.  Aceste elemente în plus - atenţie, grijă parentală sau recompense materiale şi afective - pot să fie un factor favorizant al răsfăţului, dar nu sunt niciodată răsfăţul în sine", subliniază specialistul în psihologie Georgeta Pânişoară. "Comportamentul de răsfăţ", spune domjia sa, "este generat, de multe ori, de o atenţie exagerată asupra unor nevoi supralicitate ale copiilor. El presupune nerespectarea regulilor. Mai precis, copilul este în situaţia de a primi tot ce vrea, când vrea, fără ca îndeplinirea dorinţelor să sufere amânare. Iar aceste recompense sunt oferite chiar dacă nu este momentul cel mai potrivit pentru îndeplinirea lor şi nici nu este răsplătit vreun comportament pozitiv din partea copilului. Răsfăţul  mai presupune cereri exagerate sau nerealiste din partea copilului şi îndeplinirea lor chiar dacă lucrul respectiv nu este în regulă  din punct de vedere educaţional. Vedem cu uşurinţă că toate aceste aspecte nu sunt generate de existenţa în familie a unui singur copil sau a mai multor copii. Este vorba despre  modul în care părintele reuşeşte să îl responsabilizeze pe cel mic, de stabilirea regulilor de disciplină, de respect faţă de lumea din jur precum şi faţă de propria persoană.  Da, copilul unic este centrul universului părinţilor, dar între a fi un copil unic fericit şi a fi un copil răsfăţat este o mare diferenţă!".

...sau copilul primul născut

Pe site-ul performante.ro, găsim un articol cu titlul ”Ştiaţi că 21 dintre cei 23 de astronauţi care au zburat în spaţiu sunt primii născuţi? Conform autorilor, profesorii universitari Ovidiu şi Georgeta Pânişoară, totul porneşte de la ideea că primii născuţi (şi cu atât mai mult copiii singuri la părinţi) pot avea mai multe şanse, pentru că: primesc mai mult timp dedicat din partea părinţilor (şi implicit şi mai multă atenţie) şi au la dispoziţie mai multe resurse (mai mulţi bani sunt cheltuiţi pentru formarea şi dezvoltarea lor).

În acelaşi timp, pentru copilul care creşte cu un frate/soră mai mare, rolul de model pe care acesta îl îndeplineşte poate să fie folositor ori poate produce o poziţionare defavorizantă, generată de celebra replică din partea părinţilor de ce nu poţi şi tu să te porţi ca fratele/sora mai mare?”. Când copilul este singur la părinţi, această presiune nu este foarte mare, cel puţin nu din partea părinţilor. El se simte securizat, are o imagine de sine mai bună şi poate să fie mai performant. Iată de ce, din nou, cheia nu este faptul că micuţul este sau nu singur la părinţi, ci cantitatea şi calitatea resurselor investite în dezvoltarea lui: resurse de timp, atenţie şi resurse materiale. Atenţie cum le dozaţi, aşadar.", conchide lector dr. în psihologie Georgeta Pânişoară