Puterea creaza dependenta. Istoria o demontreaza prin atatea exemple, mai vechi sau mai recente, scrie publicatia franceza Le Point. Multi lideri, mai degraba autocrati decat democrati, au refuzat sa se retraga intr-un anumit moment al guvernarii lor, preferand sa mearga pana la capat. Dar, ce se intampla cand sfarsitul se apropie?

Iosif Stalin (1878-1953). S-a crezut vesnic, s-a crezut inoxidabil precum otelul (stali in limba rusa inseamna otel). Cand, la 11 martie 1953, „tatucul poporul” se pravalea in urma unei hemoragii cerebrale, elita politica sovietica s-a blocat. Cei care au asistat la scena si cei chemati imediat sa fie alaturi de Stalin in acele momente au ezitat sa cheme medicul. De frica? Sau a fost doar dorinta interesata de a-l lasa sa moara? Oricum, decesul a fost anuntat oficial dupa patru zile, iar lupta pentru putere s-a dat pana in septembrie, cand Nikita Hrusciov a reusit sa se impuna ca prim secretar al PC. Dar Stalin va ramane insa in spiritul liderilor de atunci  pana in 1956, cand a fost condamnat cultul personalitatii sale.

Mao Zedung (1893-1976). Bun cunoscator al tuturor mecanismelor masinii comuniste chineze, Mao a reusit sa se mentina la conducerea tarii aproape 30 de ani. Dar incepand din 1974, tarea lui de sanatate, afectata de boala Parkinson, l-a impiedicat sa mai participe la viata politica. Cand Marele Timonier a fost declarat mort, la 9 septembrie 1976, adica la sapte zile dupa o criza cardiaca, in fruntea tarii s-a creat un mare vid de putere, inainte ca Deng Xiaoping sa preia fraiele guvernarii.

Leonid Brejnev (1903-1982). Dupa 18 ani de guvernare, cand a fost lovit de o criza cardiaca, in martie 1982, Brejnev nu s-a retras: a ramas la carma inca sase luni, desi capacitatea lui de decizie a fost mai mult decat afectata de acel accident. A fost inlocuit de Iuri Andropov, alt lider care a preferat sa ramana la putere in pofida unor grave probleme de sanatate. Nu va rezista decat doi ani, dintre care un sfert petrecut mai mult prin saloanele de spital.

Georges Pompidou (1911-1974). Urmandu-i generalului de Gaulle, Georges Pompidou a stiut de la bun inceput ca va fi extrem de greu sa se ridice la nivelul unui om care a creat o noua Franta, practic. Pentru a nu pata mitul puterii, adevaratele probleme de santatate cu care s-a confruntat Pompidou in ultimii ani de viata au fost mult timp invaluite in secret. Francezii stiau ca presedintele este racit. Totusi, moare cu doi  ani inainte de sfarsitul mandatului, in 1974. Vaduva lui, Claude Pompidou, nu va dezvalui decat in 1982 ca sotul sau a fost atins de maladia Wolsdenstrom, o boala rara, agravata de o septicemie.

Francisco Franco (1892-1975). Generalul Franco reprezinta un caz mai deosebit, pentru ca si-a desemnat succesorul, lucru rar pentru regimurile autoritare, unde puterea nu este transmisa in mod ereditar. Cand a decedat, dupa o lunga agonie, in noiembrie 1975, macinat de maladia Parkinson din 1969, Franco isi desemnase succesorul de aproape 10 ani: o persoana regala, pe Juan Carlos. Totusi, el nu a avut taria de a renunta mai devreme la putere.

Ioan Paul al II-lea (1920-2005). Papa Ioan Paul al II-lea a fost un Suveran iubit, dar care in ultimii ani de viata a suferit mult din cauza starii sale de sanatate. Trecand insa peste orice, el si-a continuat misiunea. Succesorul sau, Benedict al XVI-lea a decis insa sa se retraga, in februarie 2013, inainte ca batranetea sa-i ingreuneze existenta.