Au trecut doua decenii de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht  (1 noiembrie 1993), care a deschis calea spre o monedă unică în Europa și... spre amara constatare a eșecului. Ce a determinat insa ca utopia de atunci să se transforme într-o criză de încredere fără precedent în Uniunea Europeană? Este absurdă însăși ideea monedei europene unice? A fost conceput prost tratatul? Ce erori au fost comise și de către cine?

Când au negociat textul, fostul cancelar federal german Helmut Kohl și fostul președinte francez Francois Mitterrand erau convinși că au rezolvat cele două mari probleme cu care se confrunta Europa la începutul anilor 1990: Germania reunificată se va ancora definitiv de comunitatea europeană și moneda comună va pune în mod salutar capăt violentelor crize monetare care au jalonat anii 1970-1980. 'O monedă unică pentru o piață unică' — acesta era laitmotivul președintelui francez în timpul referendumului din septembrie 1992, amintește Les Echos.

Paralizate de cutezanța lor, cele 11 guverne care s-au lansat în aventură, au menținut totuși linia: au creat o bancă centrală, entitate federală, care să gestioneze politica monetară pentru țările ce vor împărtăși aceeași lozincă, însă fără a prevedea ceva constrângător care să determine convergența politicilor bugetare și alegerile de politică economică. Totuși, chiar dacă statele au rămas stăpâne peste politicile lor bugetare, acestea sunt, totuși, încadrate. Odată intrate în zona euro, guvernele sunt obligate, sub amenințarea sancțiunilor, să-și limiteze deficitul public la 3% din Produsul Intern Brut  și datoria la 60% din PIB.

Cu toate acestea, tratatul a fost violat chiar înainte ca moneda euro să vadă lumina zilei, deoarece din cele unsprezece țări care au adoptat-o, în 1999, șase aveau un nivel de îndatorare mai mare decât cel admis, inclusiv Germania, Austria, Olanda și Italia. Continuând logica 'fiecare pentru sine', clauza 'no bailout' interzicea Băncii Centrale și statelor membre să sară în ajutorul unui partener, în cazul în care acesta, prea îndatorat, nu ar mai avea acces la piețele financiare. Însă, după cum s-a dovedit, niciunul dintre aceste 'scuturi' nu funcționează.

Primii zece ani ai monedei euro, pe care economistul Jean Pisani-Ferry îi numește 'deceniul de aur', sunt cei ai unei lente și constante derive financiare și bugetare. Amețite de euforia piețelor — acestea fiind la rândul lor orbite de această uniune monetară — statele membre s-au îndatorat la dobânzi foarte scăzute, în timp ce bule speculative s-au instalat în imobiliare și finanțe, în Spania, Olanda, Grecia și Irlanda.

Fiecare țară desfășoară, sub protecția frontierelor sale, politicile salariale pe care le dorește. Astfel, în timp ce Franța a trecut la 35 de ore de muncă, Germania s-a lansat, la începutul anilor 2000, într-o cursă de competitivitate, comprimând salariile. În loc să existe convergență, diferențele se adâncesc pentru economiile din zona euro, unele afișând insolente excedente, altele — deficite abisale, care determină aceste din urmă țări să critice o monedă euro prea puternică, de care primele /țări/ par a fi perfect mulțumite.

Când criza financiară a datoriilor din zona euro a izbucnit în 2009, după revelațiile mașinațiunilor grecești, mai multe țări excesiv îndatorate au ajuns să fie amenințate de insolvabilitate și necesitau să fie securizate în fața riscului de implozie din zona euro. Europenii au organizat de urgență o formulă de solidaritate interzisă de Tratatul de la Maastricht.

În sfârșit, ei au descoperit cele 'trei păcate originare' ale tratatului care a instaurat uniunea monetară: absența solidarității, incompatibilă cu o zonă monetară integrată, o supraveghere mutuală insuficientă, care autorizează toate tipurile de derivă, și absența convergenței economice, fiscale și bugetare, fără de care proiectul de uniune monetară își pierde din coerență, conchide Les Echos.