Conceptul de autofagie celulară a început să fie folosit din anii '60, când oamenii de ştiinţă au observat că o celulă îşi poate distruge propriile elemente constitutive izolându-le în membrane şi formând un fel de vezicule ca nişte saci ce sunt apoi transportate în "zona de reciclare", la lizozomi, pentru descompunere şi reciclare. Într-o serie de experimente strălucite, la începutul anilor '90, Yoshinori Ohsumi a folosit drojdie de panificaţie pentru a identifica genele care îndeplinesc rolurile principale în procesul de autofagie, informeaza agerpres.

Descoperirile lui Ohsumi au impus o nouă paradigmă cu privire la procesele prin care celulele îşi reciclează propriul conţinut şi au deschis calea pentru înţelegerea importanţei fundamentale a autofagiei în multiple procese fiziologice, de la capacitatea de adaptare la înfometare şi până la răspunsul organismului în cazul unor infecţii. Mutaţiile înregistrate în cazul genelor responsabile de procesul de autofagie pot duce la declanşarea unor boli grave precum cancerul sau a unor maladii neurologice.

La jumătatea anilor '50 oamenii de ştiinţă au descoperit o structură specializată localizată în membrana celulară, un organit celular ce a primit numele de lizozom. Aceste structuri conţin enzime care digeră proteinele, carbohidraţii şi lipidele şi funcţionează ca o staţie pentru descompunerea constituenţilor celulari îmbătrâniţi. Omul de ştiinţă belgian Christian de Duve (membru de onoare al Academiei Române din 1999), a împărţit Premiul Nobel pentru medicină în 1974 cu Albert Claude şi George Emil Palade, rolul său fiind legat de descoperirea lizozomilor.

O serie de observaţii realizate în cursul anilor '60 au arătat că un volum mare de conţinut celular, şi uneori chiar alte organite întregi, pot fi găsite uneori în interiorul lizozomilor. Astfel devenea clar că există un mecanism prin care celulele îşi transferă o parte din conţinut în lizozomi. Analize biochimice ulterioare au identificat existenţa unui tip de vezicule specializate în transportul de material celular către lizozomi. Christian de Duve este şi "părintele" termenului de "autofagie" pe care l-a folosit pentru a descrie procesul care are loc în interiorul lizozomilor. Noile vezicule au primit denumirea de "autofagosome".

Yoshinori Ohsumi a fost activ în mai multe domenii de cercetare, însă după ce şi-a organizat propriul laborator, în 1988, şi-a concentrat eforturile asupra procesului de descompunere a proteinelor în vacuole, un organit celular care corespunde lizozomilor din celulele umane. Celulele de drojdie sunt relativ uşor de studiat şi de multe ori sunt folosite ca modele pentru celulele umane. Aceste celulele sunt folosite în special pentru a identifica genele implicate în procese celulare complexe.

Strategia lui Ohsumi a fost de a întrerupe procesul de descompunere din vacuole în timp ce procesul de autofagie era activ pentru a observa dacă autofagosomele se acumulează în vacuole şi devin vizibile la microscop. În acest scop el a cultivat celule de drojdie mutante, fără enzime pentru descompunere vacuolară şi, simultan, a stimulat procesul de autofagie prin înfometarea celulelor. Rezultatele au fost extraordinare, conform comunicatului dat publicităţii de Comitetul Nobel. După doar câteva ore, vacuolele erau pline cu mici vezicule care nu erau descompuse. Aceste vezicule erau autofagosome iar experimentul lui Ohsumi a demonstrat că procesul de autofagie se produce şi în celulele de drojdie. Chiar şi mai important decât atât, el dispunea de acum înainte de o metodă pentru a identifica şi caracteriza gene cheie pentru acest proces. El şi-a publicat rezultatele în 1992.

Mulţumită lui Yoshinori Ohsumi şi cercetătorilor care au păşit pe drumul deschis de savantul nipon microbiologia cunoaşte în prezent că procesul de autofagie controlează o serie de funcţii fiziologice importante în care compuşii celulari trebuie să fie descompuşi şi reciclaţi. Procesul de autofagie poate oferi în mod rapid energie la nivel celular şi materii prime pentru reconstrucţia unor noi compuşi celulari şi astfel este esenţial în cadrul răspunsului celular la înfometare şi la alte tipuri de stres. În cazul unor infecţii, spre exemplu, prin autofagie pot fi eliminate organismele bacteriene sau virale care au invadat celula. De asemenea, procesul de autofagie contribuie la dezvoltarea embrionilor şi la diferenţierea celulară. Prin autofagie celulele elimină proteinele şi organitele celulare degenerate, asigurând un mecanism de importanţă critică în lupta împotriva procesului de îmbătrânire celulară.

Problemele de autofagie celulară au fost asociate cu maladia Parkinson, cu diabetul de tipul 2 şi cu alte boli specifice vârstei înaintate, dar şi cu anumite afecţiuni oncologice. Mutaţiile suferite de genele care reglează procesul de autofagie pot declanşa anumite boli genetice.

Yoshinori Ohsumi, 71 de ani, este profesor la Centrul de Cercetare Frontier din cadrul Institutului Tehnologic din Tokyo. Yoshinori Ohsumi s-a născut în 1945 la Fukuoka, Japonia. În 1974 a devenit doctor al Universităţii din Tokyo. După ce şi-a petrecut trei ani la Universitatea Rockefeller din New York, a revenit la Universitatea din Tokyo unde a pus bazele unui grup de cercetare în 1988. Începând cu anul 2009 Yoshinori Ohsumi este profesor la Institutul tehnologic din Tokyo.

În 2015, premiul Nobel pentru medicină a fost obţinut de William Campbell (Irlanda/Statele Unite), Satoshi Omura (Japonia) şi Tu Youyou (China) pentru descoperirile lor în ceea ce priveşte tratamentele împotriva infecţiilor parazitare şi a paludismului. Anterior, în 2014, John O'Keefe (Marea Britanie/Statele Unite) şi May-Britt şi Edvard Moser (Norvegia) au obţinut Nobelul pentru medicină pentru cercetările lor asupra ''GPS-ului intern'' din creier, care ar putea permite dezvoltarea cunoştinţelor legate de boala Alzheimer.