Modificarea modului de distribuţie pentru convergenţă în alocarea subvenţiilor la hectar pe pilonul I (plăţile directe) al Politicii Agricole Comune (PAC), reducerea bugetului pentru pilonul II (dezvoltarea rurală) cu 9% în condiţiile în care există deja opţiunea ca 15% din sume să poată fi transferate între piloane, ca şi cheia de control aplicată pentru anvelopa de coeziune, care menţionează că dacă rata plăţilor cumulate în 2007-2011 este mai mică decât 60% din media UE creşterea de care beneficiază un stat în viitorul buget multianual nu poate fi mai mare de 15%, se află printre principalele prevederi care pot afecta România din proiectul de buget al preşedintelui Consiliului European, prezentat miercuri.

Propunerea de buget a preşedintelui Consiliului European, Herman Van Rompuy, prevede o reducere cu 74,5 miliarde de euro a capitolului de cheltuieli faţă de varianta avansată de Comisia Europeană (CE). Adoptarea unui astfel de buget multianual ar însemna practic o reducere a alocării agriculturii cu 25 de miliarde de euro faţă de varianta propusă de CE, care era de fapt o îngheţare a bugetului la nivelul lui 2013, şi presupunea în termeni reali o scădere de 12%.

Chestiunea cea mai importantă pentru statele membre cu un nivel al subvenţiei mult mai mic decât cel al fermierilor din alte state membre este modul de distribuţie pentru convergenţă utilizat. De exemplu România are o subvenţie la hectar din plăţile directe de 135 de euro, mult mai mică faţă de Belgia, cu 400 de euro/ha, dar şi sub media europeană de circa 250 de euro. În varianta sa de buget, ca şi în propunerea de reformă a PAC, executivul UE a propus ca între 2014 şi 2017 să fie crescute plăţile pentru statele care sunt sub media europeană cu subvenţia la hectar, astfel încât să se apropie de acoperirea unei treimi din diferenţa până la 90% din media la nivelul UE. În cazul României, de la 135 în 2013 s-ar fi ajuns la circa 200 de euro în 2017, această creştere urmând să se acopere în patru ani, pentru ca în perioada 2018-2020 beneficiarii să primească în continuare 200 de euro/ha.

Însă odată cu reducerea de buget pe plăţi directe, care este de circa 16 miliarde de euro (circa 6%), s-a modificat şi această cheie de distribuţie pentru convergenţă. Articolul 55 din varianta de buget a lui Van Rompuy menţine propunerea CE de a se acoperi o treime din diferenţa dintre plata pe care o primeşte un stat membru şi 90% din media UE, dar se prelungeşte perioada de convergenţă de la 4 ani, cât ceruse CE, la 6 ani, şi aceasta nu mai începe din 2014, ci din 2015, şi se încheie în 2020. Practic, în loc să se ajungă la plafonul maxim în 2017 şi să se rămână acolo în următorii trei ani, perioada de convergenţă a fost prelungită până în 2020, ceea ce înseamnă că în termeni reali bugetul alocat României pentru pilonul de plăţi directe ar scădea.

De asemenea, noile state membre riscă să fie afectate de reducerea pe pilonul II al PAC, cel de dezvoltare rurală, care este de circa 9% în varianta de buget propusă de Van Rompuy, întrucât ea se adaugă şi opţiunii statelor membre de a aplica o flexibilizare în transferurile între cele două piloane ale PAC în cuantum de 15%. Asta înseamnă că practic, statele membre cu o subvenţie mai mică pe pilonul I vor fi tentate să folosească 15% din pilonul II pentru a mări nivelul acesteia şi că, adăugând acest procent la cel de 9 al reducerii propuse pentru dezvoltare rurală, bugetele pe pilonul II ale acestor ţări se vor diminua cu aproape un sfert (24%). Într-o asemenea situaţie cel mai mult ar avea de suferit statele membre cele mai sărace, care au nevoie cel mai mult de programul de dezvoltare rurală, pentru investiţii în canalizare, sisteme de furnizare a apei, infrastructură, modernizarea fermelor, sisteme de producţie, etc.

O altă prevedere foarte importantă pentru România este cea de la articolul 45, care menţionează că 'statele membre a căror rată de plăţi cumulate în perioada 2007-2011 din alocarea lor naţională pentru perioada 2007-2013 este mai mică de 60% decât media UE, nu pot beneficia de o creştere a alocării naţionale mai mare de 15% comparativ cu perioada 2007-2013'. Practic, asta înseamnă că România ar putea suferi şi o diminuare a alocării de fonduri de coeziune, pe lângă pierderile pe care riscă să le aibă din cauza reducerii bugetului multianual al PAC şi a modului de distribuţie pentru convergenţă în alocarea subvenţiilor la hectar.

Altă modificare importantă, care afectează într-un fel chiar conceptul care stă la baza reformei PAC, este cea privitoare la lăsarea la latitudinea statelor a plafonării plăţilor directe către marii beneficiari şi a aplicării măsurilor pentru 'Înverzire'. Astfel, introducerea acestei schimbări de concepţie care este 'Înverzirea', menită să reorienteze accentul de pe producţie pe aplicarea unor practici agricole durabile riscă să aibă de suferit. Există practic trei măsuri - diversificarea culturilor, menţinerea păşunilor permanente şi păstrarea unei suprafeţe de 7% de interes ecologic pe exploataţie - pe care PAC le propune ca obligatorii, legând 30% din plăţile directe de aceste criterii de mediu. Varianta de buget a preşedintelui Consiliului European menţine această proporţie de 30%, dar specifică că trebuie să existe 'o flexibilitate clar definită pentru statele membre'. Statelor membre li se lasă astfel posibilitatea de a-şi alege un anumit set de măsuri, ceea ce ar putea duce în mod logic la alegerea măsurilor cele mai puţin costisitoare şi mai uşor de aplicat.

În ceea ce priveşte plafonarea plăţilor directe pentru ferme la un anumit nivel, aceasta a fost propusă de comisarul european pentru agricultură Dacian Cioloş pentru a creşte transparenţa privind utilizarea fondurilor de la un anumit nivel în sus, pentru beneficiarii mari. Plafonul obligatoriu propus a fost de 300.000 de euro, urmând ca de la acest nivel să crească şi gradul de transparenţă privind modul de utilizare al banilor. Articolul 56 al variantei de buget a lui Van Rompuy stipulează însă că plafonarea poate fi introdusă facultativ de statele membre, ceea ce face improbabilă adoptarea unei astfel de măsuri, în contextul în care multe state membre şi-au făcut publică reticenţa faţă de astfel de măsuri de transparentizare.