Una dintre marile frustrări ale presei portocalii ţine de presupusul filorusism de care dau dovadă câştigătorii alegerilor parlamentare din România. Probabil, după standardele jurnaliştilor rusofobi de la Bucureşti dacă un politician nu este dispus să înjure Moscova din două în două minute şi se abţine de la elogierea publică a mareşalului Antonescu, atunci zisul politician este un agent moscovit, scrie pe pagina sa electronica Vocea Rusiei.


Un frumos proverb românesc spune că „domnia şi prostia se plătesc”. În ultimii ani, rusofobia (mai ales manifestată în public) a devenit echivalentului prostiei, iar preţul acesteia este din ce în ce mai mare. În lista exemplelor relativ recente ale decontării politice a unei rusofobii excesive pot fi incluşi politicieni precum Mihail Saakashvili sau Susan Rice.

Din perspectiva relaţiilor cu Rusia, românilor li se impune un aranjament foarte ciudat. Pe de o parte, ţări precum Germania, Franţa şi Italia au relaţii intense cu Rusia, atât pe vectorul economic cât şi pe cel politic, dar în acelaşi timp, românilor li se sugerează că intensificarea relaţiilor cu Rusia este o trădare a idealurilor euroatlantice. Cel mai frumos exemplu al acestei abordări ilogice este dat de problema securităţii energetice a Uniunii Europene. Politicienii de la Bruxelles i-au băgat pe gât României participarea la proiectul Nabucco, menit să reducă drastic dependenţa UE faţă de Gazprom.

Însufleţită de sprijinul venit de la Bruxelles, presa rusofobă din România scria pe bandă rulantă articole despre prăbuşirea „imperiului gazelor ruseşti”, iar Traian Băsescu era trimis la negocieri cu liderul Turkmenistanului care a devenit nefrecventabil pentru politicienii europeni din cauza tendinţelor dictatoriale. În acelaşi timp, companiile energetice din Germania, Franţa şi Italia organizau construcţia gazoductelor Nord Stream şi South Stream împreună cu Gazprom. Majoritatea ţărilor din sud-estul Europei au înţeles rapid că declaraţiile belicoase ale comisarilor europeni nu au nicio legătură cu acţiunile companiilor energetice europene şi s-au orientat spre participarea la proiectele lansate de Gazprom. Recent, chiar şi Marea Britanie care a fost cel mai vehement inamic al proiectelor energetice ruseşti în Europa a cerut construcţia unei extensii a gazoductului Nord Stream care să alimenteze sistemul energetic britanic. Unica ţară a cărei lideri au rămas blocaţi într-o rusofobie primitivă a fost România.

În contextul deloc simplu al relaţiilor româno-ruse, însăşi faptul că liderii USL nu dau dovadă de o rusofobie patologică şi viscerală este un pas înainte. Dacă ţărilor europene le este permis să coopereze cu Rusia chiar şi în proiectele care nu sunt deloc pe placul comisarilor de la Bruxelles, atunci de ce România trebuie să renunţe la intensificarea relaţiilor cu Rusia? Principalul argument al oponenţilor unei apropieri cu Rusia se rezumă la sloganul „Suntem în NATO, deci nu se poate!”.

Este interesant cum statutul de membru al NATO nu împiedică Franţa, dar mai ales Italia să coopereze cu Rusia inclusiv în domeniul transferului tehnologiilor militare. Să luăm un exemplu recent: în timp ce diverşi politicieni bucureşteni, atât din echipa de la Cotroceni (Iulian Chifu) cât şi din cadrul USL (Titus Corlăţean) lansează insulte la adresa vicepremierului Dmitri Rogozin, consilierul pe probleme de politică externă a preşedintelui Italiei, Stefano Stefanini poartă negocieri cu Dmitri Rogozin, căutând modalităţi de a intensifica colaborarea tehno-economică dintre cele două ţări. Poate, urmaşii Romei antice ar putea învăţa ceva din politica externă a Romei moderne, incheie Vocea Rusiei.