Discuțiile referitoare la consolidarea fiscal-bugetară și la măsurile necesare în acest scop se intensifică, de regulă, de două ori pe an – înainte de elaborarea bugetului pe anul următor și după o perioadă de execuție de aproximativ șase luni, când devin evidente rezultatele politicilor aplicate și se impun măsuri de corecție. Anul acesta nu face excepție, astfel că, pe fondul încasărilor mult sub program și sub amenințarea ratării țintei de deficit bugetar, reprezentanții autorităților, dar și ai altor instituții financiare sau ai mediului de afaceri, expun posibile soluții care ar putea ajuta la echilibrarea bugetară în limitele asumate pentru acest an, cel puțin. Însă majoritatea se bazează pe măsuri rapide, extreme, insuficient analizate și cu rezultate incerte. Or, pentru a ieși din această spirală a soluțiilor pe termen scurt, discuția ar trebui să înceapă de la modul în care este construit bugetul de stat, principala cauză a fragilității sale permanente.
În linii mari, dilema momentului pare a fi legată de coloana bugetară care ar trebui ajustată în favoarea celeilalte – tăiem cheltuielile pentru a ne încadra în venituri sau majorăm veniturile pentru a acoperi cheltuielile asumate?
În mod tradițional, în România, la elaborarea bugetului de stat reprezentanții autorităților iau în calcul venituri supraestimate și cheltuieli mai mici decât cele preconizate, mizând de fiecare dată pe evenimente excepționale care să aducă mai mulți bani la buget (creștere economică peste așteptări, evoluții financiare internaționale favorabile etc.) sau pe faptul că oricând există anumite cheltuieli care pot fi sacrificate, cum ar fi cele pentru investiții. Rectificările bugetare se bazează pe aceeași formulă, iar la finalul anului rezultatul, previzibil de altfel, este cosmetizat pe cât posibil și pus pe seama unor factori identificați pe parcurs. Astfel, structura bugetară șubredă este perpetuată de le an la an, și, din acest considerent, de fiecare dată suntem prinși pe picior greșit atunci când condițiile economice devin adverse (cum s-a întâmplat la izbucnirea pandemiei, care ne-a „surprins” cu un deficit bugetar cu mult peste limita admisă de UE, înregistrat după mai mulți ani de creștere economică record, la apariția crizei energetice, la declanșarea războiului din Ucraina etc.).
Cronica unui eșec anunțat
Pentru a beneficia de spațiul fiscal necesar în astfel de situații, dar și pentru a asigura echilibrul bugetar pe termen lung, bugetul de stat trebuie construit conform principiului care stă la baza unei bune guvernanțe și anume pe venituri estimate cu prudență și pe cheltuieli maximale. În acest fel, în condiții economice previzibile, echilibrul bugetar poate fi menținut sau îmbunătățit, iar într-un context advers există spațiu fiscal necesar pentru susținerea economiei (reduceri de taxe, facilități fiscale, subvenții etc.).
Dar, în practică, istoria se repetă și anul acesta– Consiliul Fiscal a avertizat încă de la elaborarea bugetului de stat că veniturile luate în calcul sunt supraevaluate (cu peste 11 miliarde de lei), iar cheltuielile sub-bugetate (cu nouă miliarde de lei), iar deficitul la finalul anului ar urma să se situeze la 5,7% din PIB, în loc de 4,4% din PIB cât și-au stabilit autoritățile ca țintă. Așadar, din start construcția a avut o bază instabilă, astfel că deficitul bugetar înregistrat după primele cinci luni ale anului, de 2,32% din PIB (față de 1,4% din PIB în aceeași perioadă a anului trecut) indică în mod evident că anul acesta România nu riscă doar depășirea țintei de deficit, ci chiar un nivel peste cel de anul trecut și, astfel, să își încalce angajamentul asumat în fața autorităților europene, de reducere graduală a dezechilibrului bugetar, astfel încât să revină sub limita maximă admisă în UE, de 3% din PIB, la finalul anului 2024.
În consecință, doar după restabilirea bugetului pe estimări realiste în privința veniturilor și cheltuielilor trebuie luate în calcul măsurile necesare pe ambele coloane bugetare.
În privința cheltuielilor, este evident că, în actualul context inflaționist, o reducere a salariilor și pensiilor este de nedorit, dar în materie de eficientizare a alocărilor bugetare pentru anumite proiecte, de restructurare a unor instituții cu personal excedentar și direcționarea acestuia în zone deficitare, este mult loc de îmbunătățire.
Tratamentul fiscal corect, esențial pentru majorarea încasărilor
Pe partea de venituri, creșterea colectării trebuie să reprezinte principala sursă de suplimentare a încasărilor la buget și o preocupare constantă a autorităților în această perioadă, în special în condițiile în care, din 2022, a fost accelerat procesul de digitalizare al administrației fiscale prin implementarea unor sisteme de raportare complexe, cum ar fi SAF-T, RO e-Factura, RO e-Transport. Aceste sisteme sunt menite să furnizeze autorităților informațiile necesare pentru a identifica în timp cât mai scurt tranzacțiile cu potențial de evaziune fiscală și să acționeze direct asupra lor, cu șanse mult mai mari de succes, constând în descurajarea acestor practici și în încasări mai mari la buget. În paralel, contribuabilii care se conformează vor fi identificați ca atare și scutiți de controale împovărătoare. Dar, pentru ca acest demers să genereze rezultatele scontate trebuie continuat, dincolo de înrolarea contribuabililor în noile sisteme de raportare, cu dotarea autorităților cu soluțiile tehnice necesare colectării, procesării și analizării datelor astfel obținute, pentru a se obține informațiile necesare combaterii evaziunii și, implicit, majorării veniturilor la bugetul de stat.
Cu toate acestea, în practică reapar tot mai des situații în care, din cauza presiunii pe suplimentarea veniturilor cu orice preț, inspectorii fiscali se îndreaptă tot către contribuabilii corecți, derulează controale insuficient documentate, emit decizii de impunere fără o bază legală solidă și aduc la buget sume considerabile, fără să fie preocupați de faptul că acestea, cel mai probabil, vor fi rambursate peste câțiva ani contribuabililor respectivi (ca urmare a acțiunilor câștigate în instanță) cu dobânzi și penalități. Așadar, aceste sume care, inițial, sunt raportate ca venituri suplimentare la buget, constituie împrumuturi extrem de scumpe pe care statul trebuie să le restituie contribuabililor, mai devreme sau mai târziu, cu tot cu costurile aferente. Iar la acel moment, din nou, va apărea presiunea suplimentară pentru acoperirea cheltuielilor curente plus sumele de rambursat contribuabililor (câștigate în instanță). Un cerc vicios din care nu se poate ieși decât pe calea complicată, dar inevitabilă, a corectitudinii fiscale.
Desigur că pe termen scurt este mult mai simplu și mai rapid pentru ANAF să aducă venituri suplimentare la buget de la contribuabilii care deja se conformează (chiar dacă peste câțiva ani instanța va decide că tratamentul fiscal aplicat a fost incorect) decât să își concentreze eforturile de colectare în zonele din economie în care există indicii clare de colectare deficitară și/sau evaziune. Dar rezultatele celor două abordări sunt complet diferite: prima generează „împrumuturi” rambursabile și scumpe pentru stat, încurajează indirect neconformarea la plata taxelor, duce la scăderea încrederii contribuabililor în ANAF etc.; a doua are potențialul să reducă evaziunea fiscală din zonele în care acest fenomen are un impact substanțial, să ajute la fiscalizarea operațiunilor din economia „gri”, să îmbunătățească relația dintre autoritățile fiscale și mediul de afaceri și, în final, să genereze venituri suplimentare reale la bugetul de stat, fie prin decizii de impunere emise pe baze legale fie din conformare voluntară.
Este foarte adevărat că tot acest proces necesită timp și resurse, dar nici aici nu mai poate fi aplicată vechea rețetă, care și-a demonstrat în timp ineficiența.
În concluzie, înainte de a vorbi de tăieri de cheltuieli esențiale sau de creșterea veniturilor prin măsuri extreme, cum ar fi majorări de taxe sau decizii de impunere contestabile, consolidarea fiscal-bugetară trebuie să înceapă cu elaborarea unui buget realist, să continue cu eficientizarea cheltuielilor și, în paralel, cu măsurile necesare pentru reducerea evaziunii fiscale și pentru creșterea conformării voluntare, posibilă doar într-un cadru fiscal construit pe principii de guvernanță bazate pe bună intenție. În caz contrar, dacă din nou vom avea parte de măsuri care vizează efecte rapide, pe termen scurt, fără analize de impact și fără consultarea tuturor factorilor implicați, peste o jumătate de an vom avea aceeași dilemă.
